Fac parte din puținele persoane de pe planetă care nu au văzut filmul, așa că singura idee preconcepută pe care o aveam despre carte este că e „ușoară”. Aveam dreptate doar în sensul în care cartea este ușor de citit, nici n-ai început-o bine că s-a și terminat, și nu doar pentru că e scurtă.

E o poveste tristă, dar scrisă cu umor, despre cum îți poți căuta fericirea ignorând realitatea (și despre alte lucruri pe care dacă le-aș scrie ar părea niște platitudini, așa că prefer să păstrez misterul). Pentru mine, din combinația surprinzătoare a acestor ultime două cărți pe care le-am citit a rezultat că poți zâmbi, indiferent ce ți se întâmplă, fără să fii neapărat tâmpit, că poți privi lucrurile cu curiozitate și că poți fi detașat și implicat în același timp. Cu revelațiile astea, mai rămâne să mă retrag într-un templu undeva și să public de acolo o avalanșă de cărți care l-ar înverzi de invidie pe Paulo Coelho.

Acuma că toată lumea s-a asigurat că ultimele mele postări nu sunt începutul unei cruciade literare și că navighez liniștită pe ape superficiale, trebuie să recunosc că nuvela lui Capote m-a speriat un pic. Bine, mai întâi m-a enervat pentru că mi s-a părut că e o bălărie lejeră.  Apoi m-am speriat pentru că mi-am dat seama că nu e.

Mă așez comod să văd filmul și mai filosofez după.