Categorie: lost and found

filosofeli

Am terminat Plânsul lui Nietzsche și am ajuns la concluzia că autorul nu doar scrie despre viața pe care o repetăm la nesfârșit, ci o și repetă (viața, adică), să fie mai convingător. Nu îmi e foarte clar de ce a mai scris Soluția Schopenhauer, totul era deja scris în cartea asta, mult mai bine și mai inspirat. Nu sună prea drăguț ce zic eu, dar nu mă mai bazez pe propriile mele evaluări, în ultima vreme mi-e greu să mă decid dacă eu m-am purtat drăguț, dar lumea este rea și slabă, sau dacă eu am fost oricare-ar-fi-opusul-lui-drăguț și am cules ce am semănat. Oricum, în lumea mea este posibil să fie ambele adevărate în același timp. Deși amândouă par false. Hm.. Sună a filosofie ieftină, dar promit să nu scriu decât maxim două cărți similare pe tema asta.

Revenind doar la subiect, nu și pe meleaguri mai verzui, și ca să o citez pe fiică-mea, întreb: „Ce observați voi în această carte?”, mai precis, ce am învățat, cu ce am rămas, sau cu ce am plecat. După ce m-am distrat observând cu cât amuzament erau terciuiți în carte germenii (fictivi) ai terapiei cognitiv-comportamentale, am rămas cu ideea că a crede că viața se repetă la nesfârșit poate avea un efect similar cu a trăi ca și cum vei muri mâine, dar împreună au un efect năucitor. Unde o să ducă năuceala asta, vom vedea.

Terapie vs filosofie

E foarte frustrant să nu-ți amintești nimic din ceea ce citești. Cartea asta a fost una dintre cele mai importante cărți pe care le-am citit și totuși nu aș fi putut să povestesc nimic din ea. Dovadă că am citit recent Soluția Schopenhauer și nu mi-am dat seama că e după același model. Am hotărât să o recitesc în pauza dintre volumul 1 și 2 al vieții lui Freud (mă rog, una din variantele ei), dar este ca și cum aș citi-o prima dată. Nu-mi dau seama de ce mă simt așa descumpănită, pentru că de fapt nu mă așteptam să o citesc cu aceiași ochi ca la 18 ani și oricum, nu e o surpriză pentru mine faptul că am uitat acțiunea și am reținut doar emoțiile mele. Din fericire, să te ții minte pe tine este oricând preferabil.

Din ce am citit până acum, mi se pare mult mai închegată decât Soluția Schopenhauer. Aproape că mi-e teamă să văd filmul pentru că nu țin să aflu în ce fel a fost măcelărită cartea.

Cartea este ficțiune în ceea ce privește întâlnirea dintre Breuer și Nietzsche, dar mă întreb în ce măsură Breuer, personajul principal, este inventat. Așa cum este construit, ar putea fi în același timp o proiecție și o idealizare a autorului însuși, poate chiar cu rol auto-terapeutic. Dacă e așa, atunci și Soluția Schopenhauer poate fi interpretată fix din aceeași perspectivă: tânărul insensibil și bătrânul înțelept sunt una și aceeași persoană, și anume autorul, iar povestea lor este exact cea a vieții pe care ai fi dispus să o repeți la infinit: bătrânul moare la final, tânărul îi integrează experiența, îl repetă. Aparent, a explora legăturile dintre  terapie și filosofie are o mai mare valoare terapeutică decât oricare din ele separat. Sunt curioasă cum o fi cartea nouă, despre Spinoza și nazism.