Categorie: lost and found

Istoria care omoară lumi

Am terminat Ora 25. Am găsit și filmul, am de gând să-l văd. Am mai citit oarece critici și comentarii mai mult sau mai puțin literare în jurul anti-utopiilor produse de Orwell si Huxley, în linie cu care se pare că este și această carte, dar nu sunt prea încântată de nici unul din review-uri. Însă am dat peste niște chestii destul de interesante, unele chiar amuzante, dacă vreți să vedeți o comparație între 1984 si BNW în benzi desenate, o găsiți aici. La întrebarea care din cei doi vizionari a câștigat, respectiv care previziune dezastruoasă a devenit realitate, răspund și eu, ca mulți alții: Huxley, evident.

Revenind însă la romanul în cauză, mie nu-mi este evident că e (doar) o parabolă. Nu cred că e un avertisment pentru generațiile viitoare, cred că e o atenționare pentru prezent. Problema nu e că lucrurile ar putea degenera, ci că ele au degenerat deja și nu se mai poate face nimic să fie întoarse din drum. Credeam că e un roman despre oameni care au suferit în război și din cauza asta mă temeam să-l citesc. Mă pregăteam să mă indignez împotriva naziștilor sau comuniștilor, după cum va fi cazul. Nu am anticipat că această carte nu oferă nici un punct de sprijin. Nu există nimic (realist) pentru care să lupți, nici una din ideologiile moderne nu este bună, omul este ca un șoarece prins într-un mecanism infernal pentru care nu există happy end, nu există eliberare, salvatorii sunt doar alți ucigași, iar cei care te salvează de ei la fel, și tot așa, ca într-o matrioșca a terorii fără sfârșit.

Dacă omul ăsta a avut dreptate câtuși de puțin în ce spune în carte, unde am ajuns noi acum, ca civilizație? Ne-am robotizat? Am devenit doar cetățeni, am uitat să fim oameni? Îmi dau seama că eu nu înțeleg despre ce lume pierdută vorbește autorul, nu mi-o pot închipui (înspre binele meu desigur, mai bine să nu știu ce aș fi putut avea). Nu mi-o pot închipui pentru că nu îmi pot închipui alegerile pe care le fac personajele. Dacă te lași dus de val (de carte adică) ai impresia că totul este o fatalitate și nu se putea altfel, dar nu este așa, personajele pot avea și altă soartă, sau ar fi putut face alte alegeri care să aibă alte consecințe.  Privind realist situațiile, eu nu mă regăsesc în alegerile lor. Ce mă neliniștește însă este senzația că îmi scapă ceva.

Caut cititor / cititoare

Am citit Atlas Shrugged de Ayn Rand acum vreo 6 ani, mi-am cicălit prietenii până la plictiseală s-o citească, să am și eu cu cine comenta, dar n-am avut nici un succes. Adevărul e că e o cărămidă de carte, iar dacă acest lucru nu te descurajează, trebuie să fii realmente tenace ca să treci de primele 100 de pagini și să te obișnuiești cu stilul și cu limba engleză cam de manual.

Am aflat recent, cu întârziere cam de un an, că s-a făcut și un film, partea 1, urmează partea a 2-a peste câteva zile (coincidență). Când am citit cartea, îmi amintesc că am fost chiar surprinsă că nu există nici un film, până la urmă, e în bibliografia obligatorie pentru liceu în State, dar nu mi-a părut rău pentru că nu îmi puteam închipui ce ar putea aduce în plus un film acestei cărți, dar îmi puteam imagine o mie de moduri în care o poate face arșice.

Am citit câteva review-uri înainte să văd filmul, toate proaste, toate scrise de oameni care n-au citit cartea, dar au impresia că asta, cumva, nu este o problemă, iar unii din ei chiar vorbesc în numele celor care au citit cartea, spunând că, desigur, nu are cum să ni se pară „entertaining” acest film care conține doar conversații incomprehensibile de business și impresionante cantități de vin. Singura problemă este că dacă ar fi citit cartea și ar fi înțeles ceva din ea, și-ar fi dat seama că entertainmentul este ultima grija a autoarei care, la final, nu se jenează să trântească un monolog propagandistic de 30 de pagini. Revenind la film, mie mi s-a părut ok, ba chiar aș putea spune că mi-a plăcut. Poate e meritul celor 6 ani care au trecut de când am citit cartea, detaliile s-au mai estompat, personajele nu mai au o imagine atât de pregnantă în mintea mea.  Indiferent de lucrurile astea, filmul mi se pare fidel ideii și atmosferei cărții. Poate chiar prea fidel, pentru că uiți adesea că povestea e o utopie, iar personajele niște arhetipuri. Există voci care găsesc că nu e o coincidență faptul că filmul se lansează în această perioadă în care America se află în criză și viitorul povestit în carte seamănă destul de tare cu prezentul pe care îl trăim. Este posibil, dar nu e foarte important. Mesajul e valabil indiferent ce se întâmplă în exterior.

În continuare sunt în căutarea cuiva care să fi citit această carte și care să aibă chef să o discute. Exclus cei care au văzut doar filmul.