Categorie: înţelegeri şi neînţelegeri despre femei

Sfârșituri și începuturi

Titlu: Thera

Autor: Zeruya Shalev

Editura: Polirom

O carte super tristă, despre o femeie care se desparte de soțul ei pentru că s-a săturat și crede că viața ei poate fi mai bună. Chiar dacă monologul interior din care e formată în principal cartea poate fi destul de obositor, mie mi-a plăcut. Mi s-a părut foarte insightful, mai ales în ceea ce privește rolul ei de mamă. N-am mai plâns atât de mult citind o carte de ceva vreme.

Chiar dacă nu m-am regăsit în intensitatea schimbărilor ei de dorințe și perspectivă, mi s-a părut că îmi vorbește într-un mod foarte personal, despre multe lucruri: relația cu părinții, cu partenerul, cu prietenii, cu copiii (proprii și ai altora), cu casa în care trăiești, cu cartierul tău, amintirile din copilărie și modul în care te influențează. Ella, personajul principal, văzută de la suprafață, nu pare o femeie puternică, pare oarecum nevrotică, trece ușor de la agonie la extaz, visează la cai verzi pe pereți și e mereu dezamăgită. Interpretează greșit aproape tot ce i se întâmplă și trăiește mult în lumea ei. Dar oare dacă trecem de aparențele adunate și coerente, nu asta se întâmplă în capul multora dintre noi?

Un aspect neglijat în carte este cel profesional. Sigur, cartea nu trebuie să scrie despre tot, dar într-un fel pare că era important ce face și cine este ea profesional, de altfel și titlul cărții vine tot din zona asta. Dar din monologul ei interior și din preocupările ei zilnice munca lipsește aproape complet. Ajungi să te întrebi ce face toată ziua, atunci când nu are grijă de copil și nu e preocupată de gândurile și visurile ei. Poate că m-a frustrat în mod special această lipsă pentru că pentru mine munca a fost un element important, și pozitiv și negativ, în toate momentele dificile ale vieții. Aici am simțit că e ceva incomplet.

Referințele mitologice și religioase, care sunt evidente în carte, au fost pentru mine mai mult informative decât transformative. Nu am cultură în sensul ăsta și grandiosul acestor metafore îmi scapă. Am rezonat mai mult cu metafora vulcanului / cutremurului care rupe o lume în două și distruge o întreagă civilizație. Alta se construiește pe ruine și nu este nici mai bună, nici mai rea decât cea dinainte. Mi-am mai cumpărat o carte de Zeruya Shalev, se cheamă Durere, mi-a spus o prietenă că este și mai bună. Poate îmi iau apoi și volumele care au precedat Thera.

Somn și de la capăt

Cred că titlul ăsta reprezintă visul aproape întregii populații feminine pe care o cunosc. Inclusiv al meu. Recunosc, de asta am cumpărat-o. Am văzut-o prima oară acum vreo doi ani în magazinul muzeului Freud din Viena, mi s-a părut un semn, eram foarte obosită, dar nu am cumpărat-o atunci, venisem doar cu bagaj de mână și aveam deja prea multe lucruri.

Titlu: My Year of Rest and Relaxation

Autor: Ottessa Moshfegh

Editura: Penguin Random House

E o carte bună, am constatat surprinsă, deși am găsit-o oarecum antipatică. Nu știu de ce (și în ciuda notiței de pe copertă), dar am tot crezut că e scrisă într-un acces de inspirație, din întâmplare, și că autoarea nu poate fi o autoare serioasă. Nu mai știu cine a spus că aproape oricine are o carte în el, dar puțini oameni au două sau mai multe. Apoi am aflat că Ottessa Moshfegh a mai scris vreo trei cărți înainte și vreo două după, deci nu e o carte bună din întâmplare și apoi nimic. Sunt curioasă, am de gând să mai citesc una, două, pentru că am rămas cu niste nedumeriri, am fost foarte distrasă de subiect.

Prima parte a cărții m-a enervat și m-a întristat. Dacă ideea era să arate ce viață fără rost ducea fata asta în New York, a reușit. Doar că problema nu părea a fi doar viața ei, ci toată viața ei și cea din jurul ei. New Yorkul, într-un sens, sau ce reprezintă el. Sincer, făcând abstracție de drama ei personală, doar faptul că trăia viața pe care o trăia mi se pare suficient motiv de sinucidere, nu doar de un somn prelungit. Citind poveștile ei de la galerie mi-au amorțit toate speranțele în posibilitatea unei existențe cu sens. Brr.

E clar că terapia prin somn era contra durerii și, de la un punct încolo, urmărea căutarea sensului. De ce somnul ar ajuta in sensul ăsta, eu sunt ultima persoană care să se întrebe și, după ce m-am alintat un pic cu ideea unui somn de un an de zile care să mă reseteze, mi-am amintit că nu e cazul sa fiu invidioasă, am avut deja my year of rest and relaxation, in condiții ciudat de asemănătoare. Minus psihiatra excentrică, un personaj secundar de tot deliciul.

Finalul a fost previzibil de la un anumit punct. Cel puțin partea cu 9/11. Modul în care a funcționat resetarea m-a cam dezamăgit. Per ansamblu, finalul a fost sub așteptări, aproape plictisitor de normal față de delirul farmaceutic și existențial de până atunci. Dacă asta a fost ideea, meh, da, realitatea nu e glamoroasă, dar după ce ai creat niște așteptări nu merge să o dregi doar cu cărți citite în parc la soare. Dpdv artistic zic, că în lumea reală fix așa merge.