Subiectul este similar dar nu identic, se învârte tot în jurul vieții de familie, iubirii conjugale și extra, relațiile cu copiii și greutățile pe care le aduc, relația cu părinții bolnavi și în vârstă. Povestea are un tipar de față și revers, ghinion și noroc și ghinion și noroc și tot așa. Eroina, Iris, a fost într-un atentat, dar a supraviețuit. A supraviețuit, dar viața ei este marcată de durere. Are succes profesional, dar simte că viața de familie este un eșec. Iubitul din tinerețe a părăsit-o, dar apoi s-a întors după multă vreme. El vrea să fie cu ea, dar ea nu poate, etc. Totul este dulce – amar, dar mai ales amar. Și pare a fi o credință a eroinei, că lucrurile nu pot merge doar bine, dacă e fericită într-o parte, sigur îi va merge prost în alta. Dacă e să o salveze pe fiică-sa, trebuie să renunțe la iubire. Nimic nu se obține fără sacrificiu.

Nu toată lumea din carte are aceeași credință, de exemplu mama unei alte fete, un personaj pasager, îi spune că ea nu scormonește sub cearceafurile fiică-sii, care e de acum adultă și poate face ce greșeli dorește, oricât de mari ar fi. Fiecare cu viața lui, așa îi spune perspectiva ei culturală. Prietena eroinei, fără diferențe culturale aici, îi spune să profite de iubire ca să aibă energie să rezolve problemele mai serioase, dar să nu ia iubirea prea în serios. Dar Iris o ține pe a ei: că să reușească, trebuie să facă o jertfă. Poate în oglindă, atentatul și chinurile care au urmat au fost jertfa pentru cariera ei de succes.

Se aliniază aici și ideile cu care am crescut: că mai întâi e durerea și apoi plăcerea, întâi muncești, apoi culegi roadele și dacă primești vreodată vreun folos necuvenit, el vine la pachet cu o durere neașteptată. Jocul are sumă zero, iar miza este să alegi durerile pe care le poți suporta, să mergi chiar spre ele, ca să nu te trezești cumva cu vreunele insuportabile.

O fi cumva ideea asta comună și bărbaților sau e mai degrabă răspândită între femei? Aș zice că e mai degrabă e o perspectivă feminină. Pe vremuri aș fi zis o superstiție neștiințifică, pe foc cu ea. Acum însă văd că mai există o variantă (masculină / competitivă) a acestei idei: ca să câștige cineva, altcineva trebuie să piardă. Accentul aici este pe altcineva și istoria este un șir neîntrerupt de exemple în acest sens. Asta nu înseamnă că nu există și un fel de win-win, dar nu pare a fi semnificativ, este un schimb plicticos de lucruri, e ca atunci când cumperi pâine și cartofi: da, tu ai luat ce vroiai (mâncarea), vânzătorul a luat ce vroia (banii) și toată lumea ar trebui să fie fericită, nu? Meh, nu chiar. Am luat mâncarea, dar am mai puțini bani. Suma zero. Oricum, nu discuția economică mă interesa (acum), ci mai degrabă diferența de perspectivă legată de cine ar trebui să sufere, odată ce am determinat că este inevitabil. Pe de o parte, să moară capra vecinului, pe de alta, să mor eu mai întâi ca să mă bucur apoi (uneori direct pe lumea ailaltă). Hai că azi am ce am cu parantezele.

În mod interesant, cărțile pe care le citesc în ultima vreme se tot învârt în jurul durerii. A Little Life e plină de dureri de tot felul, Demon Copperhead în a doua parte la fel, iar acum am reluat o carte începută mai demult, Dopamine Nation, care pare a fi despre plăcere dar este în realitate despre, ați ghicit, durere.