Categorie: înţelegeri şi neînţelegeri despre femei

A fi de toate și totuși ce? – on motherhood

Cartea asta, Soldier Sailor, de Claire Kilroy, am găsit-o în apartamentul pe care l-am închiriat trei zile în Malaga și mi-a plăcut așa de mult că am întrebat-o pe proprietară dacă pot să o iau acasă, că i-o plătesc. Mi-a răspuns că o pot lua pe gratis, așa că am călătorit cu ea pe coasta mediteraneeană, am umplut-o de nisip pe plaje pustii, am dus-o cu mine la Alhambra și am terminat-o în tămbălăul pocnitorilor de Fallas în Valencia.

Mi-a plăcut titlul, îmi suna a ceva, e un nursery rhyme:

Tinker, Tailor, / Soldier, Sailor, / Rich Man, Poor Man, / Beggar Man, Thief.

Ea este Soldier. Copilul este Sailor.

Este despre cât de apăsător este să fii o mamă nouă și singură. Nu că eroina n-ar fi avut un soț, dar singurătatea nu scade cu vreo bucată de hârtie și nici cu existența altor ființe vii în proximitatea ta.

Eu am rezonat și cu cartea asta, m-am regăsit și în ea, deși nu în circumstanțele precise ale eroinei și nici în toate deciziile și emoțiile ei, dar în sentimentul de ansamblu cu siguranță da. Identitatea ta se schimbă complet când devii mamă, încă nu îți este clar în ce, dar ce e clar este că oricine erai înainte a murit și oricum a fost viața ta s-a terminat. Cel puțin așa a fost experiența mea. Știu și persoane care au zis că au integrat copilul, pas cu pas, în viața lor. Le-am invidiat, pentru că părea că viața lor era atât de mare încât copilul nu a reușit să o întoarcă pe dos. Și mai mult le-am invidiat pe cele care s-au simțit susținute în această perioadă și nu s-au simțit singure. Păcat că în limba română alone and lonely se duc ambele în singur, pentru că nuanțele sunt importante. Aș fi vrut să fiu singură, adică să am un moment pentru mine (în plan fizic), dar aș fi vrut să nu fiu singură cu responsabilitatea pe care o simțeam cât un hău uriaș în care nu mai este nimeni și orbecăi singură.

Bănuiesc că există și experiențe diferite și mă întreb în ce măsură ne putem imagina experiențele celorlalți? Cu siguranță ceva ne putem imagina, altfel nu am citi nicio altă carte în afara propriei biografii. Dar apoi, concret, mă îndoiesc că își poate imagina cineva cu adevărat , fără să o fi simțit, combinația otrăvitoare de oboseală extremă care te transformă în zombi, cu surescitarea care nu te lasă să dormi, responsabilitatea care te strivește și de la care nu ai o secundă pauză, combinată cu teama permanentă că poate greșești, cu consecințe ireparabile și veșnice.

Îmi amintesc când m-am întors la muncă, de abia atunci m-am simțit o ființă umană, care are oarecare control fie și numai asupra micilor decizii din viața ei, cum ar fi de exemplu când te duci la baie, sau când mănânci. Munca a fost pentru mine ca un concediu de la adevărata muncă pentru multă, multă vreme. Și nu pentru că ar fi fost ușoară sau aș fi frecat eu menta. Ci pentru că nu era haotică, îmi cerea competențe pe care le aveam, o puteam organiza eu și orice aș fi greșit puteam repara imediat. Dar mă rog, nu despre asta este vorba, nu e despre cât de dificil este să crești un copil la început, că lucruri dificile facem cu toții, indiferent de gen și în toate domeniile. Este despre cât ești de singură în timp ce faci treaba asta dificilă, exact atunci când ești mai vulnerabilă și nici nu mai știi cine ești și pe ce resorturi din ființa ta te poți baza. Apoi devine mai ușor, devii mai competentă, dacă ai noroc începi să ieși din casă, să socializezi, nu mai ești așa de singură, nu mai e așa de greu, dar în multe cazuri durează ani și ani și ani să îți amintești, sau să descoperi, cine ești. Atâta efort, atât din tine ai pus în a fi mama cuiva, că a încerca să definești cine ești tu dacă dai rolul ăsta la o parte e ca și cum ai smulge un bandaj cu jumătate din rana pe care o acoperea.

Modernitatea a luat tribul (de femei) care ajuta la creșterea copilului și în multe cazuri nu a pus altceva în loc. Da, acum bărbații schimbă pamperși, pot face copilului baie și pot fi motivați să utilizeze sumedenia de echipamente bebelușești, dar câți sunt cei care înțeleg că mai e atâta hău sub suprafața asta?

E o carte pe care aș recomanda-o tuturor, înainte și după ce au devenit părinți, deși poate că sunt mai multe registre în care o poți citi, poți crede că e vorba despre o femeie neobișnuit de nevrotică, slabă, incompetentă, sau poate o putem justifica și minimiza etichetând-o cu depresie și până la urmă putem evita să înțelegem orișice din cartea asta.

A, și mai era chestiunea prietenului ei, cine era prietenul ei, exista el cu adevărat sau nu? Poate că era ca un prieten imaginar, cum au copiii, o proiecție care te ajută să treci peste perioade dificile și să te definești în relație cu ceva exterior, să fii văzut atunci când nimeni din cealaltă realitate nu te vede. Cred că nu întâmplător cartea se termină așa cum se termină. Nu mi-a plăcut în mod special finalul, dar are un sens.

8 martie și alte provocări femini(n/st)e

Como ser una mujer y no morir en el intento sau Cum să fii femeie și să nu mori încercând, o carte scrisă prin anii 90 de Carmen Rico-Godoy, o ziaristă spaniolă.

Mi-a fost greu să o găsesc, până la urmă m-au ajutat niște magazine de cărți la mâna a doua din Vigo, pentru că nu e neapărat lectura generației tinere, dar vânzătoarele un pic mai în vârstă decât mine (pentru că eu totuși nu mă sinchiseam prea mult în anii 90 de treburile astea) și-au amintit de ea cu bucurie. În română nu s-a tradus, cred că nu doar eu aveam alte preocupări pe atunci.

Mie mi-a recomandat-o profa de spaniolă, pentru că este ușor de citit chiar dacă nu ești foarte avansat. Fiind scrisă de o jurnalistă, stilul este curat, fără înflorituri și concis. În plus, are și umor, deși pe alocuri este un umor negru. Sunt patru episoade în carte și acoperă tot: cuplu, profesie, a fi părinte, vacanță, prieteni, sănătate, familie extinsă. Cu ușurință poți face din ea câteva scenete cum erau cele pe care le vedeam la revelion pe vremuri, dar nu chiar Tanța și Costel, mai elevat un pic. Îmi pare rău că nu e și în română, oare om avea și noi ceva asemănător? Să caut.

Îmi amintesc când am venit, acum trei ani, și de 8 martie, în loc de dulcegării, fundițe și ursuleți, în oraș se punea de o demonstrație pentru drepturile femeilor, iar la radio puteai asculta on heavy rotation diverse statistici demoralizatoare despre cum, în anii 2020, femeile tot nu se bucură de aceleași privilegii. Și așa în fiecare an, în toate orașele. Ziua de 8 martie este una sumbră mai degrabă, în care vedem cât drum mai este încă de făcut. Există și sărbătoarea cu fundițe, în mai, de ziua mamei.

M-am regăsit mult în povestea cărții, fiind eu acum în plaja de vârstă a scriitoarei eroine. În Spania cred că s-au schimbat multe din anii 90 și până acum în privința modului în care sunt văzute și tratate femeile, dar cum eu sunt mai aclimatizată cu versiunea românească, pe acolo suntem, sfârșitul lumii minus treizeci. Mai puțin revolta, pentru că din păcate eu nu prea cunosc femei în România care să se revolte. Care se plâng, da. Dar care se revoltă, nu. Multe par să creadă că nu merită efortul, pentru că sunt deja obosite și nu întrevăd niciun succes. Cred că vorba aia rău cu rău, dar mai rău fără rău spune tot. Oricât de rău ar fi , schimbarea este și mai rea. N-am avut mult succes de câte ori am încercat să deschid subiectul, s-a lăsat cu ceartă și frustrare.

Femeile care comentează sunt ”dificile”, asta ne spune cartea. Nu e fals. Sigur că e mai ușor să ai pe lângă casa omului o femeie care nu comentează. Chiar dacă am avut acces la educație, pot vota, avea proprietate și lua decizii pentru mine și copiii mei, realitatea este departe de a fi perfectă. Crești închipuindu-ți că ești o persoană la fel ca toți colegii tăi și apoi vezi că de fapt în toate pozele de grup care contează, nu e nimeni ca tine. În călătoria asta pe coasta mediteraneeană a Spaniei am văzut multe muzee, am vizitat multe cetăți și multe catedrale. În artă, știință, politică sau religie, femeile nu prea sunt. Dacă te uiți la imaginile și documentele istorice pe care le vezi prin muzee, toate sunt cu și despre bărbați. E sufocant. Ba chiar m-am enervat azi un pic la un muzeu de știință în care aveau în magazin o carte pe care scria Men in science și alături era o carte poștală (!) cu Women in science. Apoi mi-a atras copilul atenția că s-or fi terminat cărticelele cu femei, să nu sar să trag concluzii, că au la fel din fiecare, chill. But still.

Ce vreau să zic? Că nu se face primăvară cu o floare și un ursuleț de pluș. Că deși au trecut 30 de ani, încă e greu, frustrant și obositor să fii femeie.

Las aici Raportul pe 2025 despre egalitatea de gen in Uniunea Europeană. Cu siguranță sunt și alte resurse, din alte perspective, asupra subiectului. Eu mai am niște chestii de spus despre niște cărți pe care le citesc acum și altele pe care le am pe acasă și urmează să le citesc.