Cartea din avioane

Sunt leneșă. Nu e că nu citesc, dar mi-e cam lene să scriu. De exemplu, săptămâna trecută aș fi putut să jur că numai asta o să fac, o să pun pe blog tot ce am mai citit de o mie de ani încoace, o să ajung la zi și apoi, într-o relaxare totală, aș porni să scriu mai des, fără scuze și presiuni care, cel puțin în cazul acesta, nu m-au ajutat deloc. În loc să fac asta, m-am înarmat acum cu o cutie de prăjituri de ciocolată și mă voi folosi senină de facilitatea de a publica în ce zi dorește căprioara, mai ales cea care pierde șirul zilelor din calendar și nu mai știe când e săptămâna asta și când e săptămâna trecută.

Despre carte acum. Am cumpărat-o din aeroport mergând spre Londra, pentru că era mică, ieftină și nu mai citisem Cărtărescu din liceu și nici atunci, sinceră să fiu, nu bag mâna în foc dacă l-am citit eu sau mi l-a povestit cineva.

Am citit atunci o bucățică, după care am plasat-o în teancul de candidate potențiale și am uitat de ea. Am cărat-o acum cu mine în Creta și am executat-o în avion, pe drumul spre, după care toată excursia am regretat că am cărat-o pentru că, desigur, era balast și în locul ei mai încăpea un săpun din sâmburi de măsline. Nu m-a dat pe spate. Ba chiar m-a enervat presupunerea făcută cu foarte multă siguranță că toți cititorii sunt cititoare. Mă întreb cum s-or simți bărbații care au citit aceasta carte, care trebuie să fi fost într-un număr semnificativ totuși, fiind ea cartea cea mai citită / tipărită / nu-mi mai amintesc exact ce, dar în zona asta. De câte ori nu prea îmi place o carte, sau am dubii că am priceput ceva din ea, mai citesc și ce au zis alții, măcar să știu cu cine mă asemăn și adun. Mulți au zis ca e bună, merită cumpărată :). Sfatul ăsta merită un post în sine, dar pe care n-o sa-l scriu pentru că sunt, ați ghicit, leneșă. Mulți însă au zis și că e mai proastă decât compunerile lor de școală (dacă trace-uiți acest comment, veți afla și că autorul susține că au existat persoane care i-au premiat compunerile, lucru pe care propun să îl ignorăm). Da, asta e feeling-ul. Bănuiesc că toți cei care au vrut să scrie și s-au lăsat de iluzii la un moment dat, au scris niște siropele și zemuțe asemănătoare în tinerețea lor artistică. Nu fac pe nebuna, doar că nu m-a impresionat.

Mi-am amintit însă de Italo Calvino și cărțile lui care nu sunt un termen benefic de comparație pentru prezentul obiect de critică. Neînțelegând de ce fac asocierea asta (m-a învățat wikipedia că sunt ambii scriitori postmoderniști, dar jur că nu de acolo mi-a venit ideea pentru că 1. habar nu aveam și 2. habar nu am ce înseamnă postmodernism în literatură, într-unul din momentele astea regret că nu am mers la pension să capăt și eu o educație ca lumea), m-am apucat să-mi scobesc mințile și blogul pentru a vedea ce a scris Calvino în ton cu cărticica lui Cărtărescu. Ei bine, a scris o carte care se cheamă Iubiri dificile, pe care aș fi putut să jur că am citit-o până mi-am dat seama că o confundam cu Iubirile caraghioase a lui Kundera, pe care chiar am citit-o. Dar sunt sigură că voi găsi suporteri în ideea că dacă am citit o carte, le-am citit pe toate și să nu mă mai necăjesc cu astfel de prostii, că nu fac bine la ficat / ten / whatever.

just be yourself, it’s weird enough..

Am auzit de ea de mult, de când eram în Olanda, am căutat-o, dar din păcate nu am găsit-o decât în olandeză 😀 pe vremea aia, probabil că s-au gândit că dacă ai ajuns acolo oricum e prea târziu să te mai ajute cartea aia cu ceva..

Cartea se cheama The Undutchables, e scrisă de un britanic și un american, nu am râs cu lacrimi și mă bucur că nu am citit-o înainte de a merge în Olanda. Experiența mea a fost cu totul diferită, nu în sensul că am văzut alte lucruri decât oamenii ăștia, nu vreau să zic că mint și inventează, ci că am văzut aceleași lucruri altfel. E clar o chestie culturală.. Să vă dau un exemplu: cică olandezii se plâng, protestează și contestă orice, iar asta aparent i-a scos pe autori din minți. Mie mi s-a părut fabulos că poți să te plângi, să protestezi și să faci contestații, și chiar îți folosește la ceva! Nu se uită nimeni la tine ca la un cârcotaș, nu te încurajează nimeni cu binecunoscutul (pe la noi) ”ce crezi, mă, că o să schimbi tu lucrurile?”.. Per ansamblu, probabil că dacă nu aș fi avut nici o experiență a lumii olandeze, m-ar fi distrat cartea. Din punctul meu de vedere însă nu au reușit să surprindă ceea ce mie mi s-au părut paradoxurile olandeze: generozitate și zgârcenie, toleranță și reglementare, flower power și totul merge ceas, relaxare și ordine. Probabil că din poziția (culturală) a autorilor, toate astea nu se vedeau..

În altă ordine de idei, dacă vreți să vă zvârcoliți pe jos de râs citind o carte în care unii fac mișto de alții, încercați-o pe aceasta:

Se cheamă Cum să fii englez, e scrisă de un ungur despre britanici și este genială. Dacă vreți un scurt preview, vedeți aici.

Sau și mai bine, încercați-le pe amândouă. Și apoi vedeți ce au de zis olandezii despre unguri..