Categorie: în loc de jurnal de călătorie

Mofturi

Știam eu de ce nu-mi plac biografiile. De abia suport detaliile cotidiene ale vieții mele, nu am nici o aplecare să le citesc pe ale altora. Sunt la pagina 100 și mi se pare că încă n-am trecut de o luuungă introducere. Nu zic că nu e interesant, dar e ca un manual. Evenimente consemnate cu obiectivitate (sau cel puțin așa pare), fără a lua o poziție, multe amănunte care probabil nu sunt semnificative, dar dau „culoare”, chiar îmi e greu să citesc, în special de când mi-am pierdut simțul umorului și cu atât mai mult de când mi-am și dat seama de chestia asta. Ce îmi lipsește în cartea asta e stilul, ce spune autorul în afară de povestea pe care o spune. Sau poate că asta e tot ce spune. Deocamdată, Freud e un june orgolios dar nu foarte competent ca doctor, care vroia și el să se însoare.

**************

(Câteva zile și mii de kilometri mai încolo)

Am lăsat-o acasă. Era momentul perfect să o citesc, dar mi-am zis că e prea grea și o să-mi rup spatele. E adevărat și asta, desigur. Am luat cu mine niște cărticele mai subțiri, pe una am și executat-o pe avion, autobuz, tren, autobuz, și iar tren, că nu puteam să mă duc undeva unde ajungi cu mai puțină bătaie de cap.

Aseară m-am uitat la The Iron Lady și am avut un deja-vu puternic. Poate nu mai înțeleg eu nimic, dar acest film mi s-a părut exact la fel cu cartea despre Freud. Nu am înțeles mare lucru despre Margaret Thatcher decât că era o fetișcană nu prea smart dar vorbăreață, o femeie cu voce stridentă și apoi o bătrână ramolită care vorbește cu un mort. Oricât de frumos și artistic au fost prezentate lucrurile astea (și au fost, în jumătatea de film pe care am văzut-o înainte să adorm) nu au nici o legătură cu cine a fost ea. Mi se pare că esența a fost pierdută și ratată. Când mă întorc o să continui cu cartea, sper să-și revină, că filmul nu cred că mai are vreo șansă.

O lume de poveste

Am recitit Cartea de la San Michele – o altă carte pe care am citit-o prima dată când eram mică, bunica mea mi-a împrumutat-o, este una din cărțile ei favorite. Acum câțiva ani am fost acolo, în Capri adică, am vizitat San Michele și mi-am cumpărat-o cu gândul să o recitesc. Am început-o, apoi am lăsat-o, nu din vina ei, și am reluat-o recent. Pe lângă faptul că între amintirea mea despre ea și ce scrie efectiv în carte există o suprapunere parțială, pot să mărturisesc că este o carte care m-a umplut de invidie. Pe scurt, este povestea (sau mai bine zis, varianta literară) a poveștii unui medic suedez, care a studiat și practicat la Paris, apoi la Roma (și în realitate și în alte locuri, despre care nu scrie în carte) și care se îndrăgostește de un loc din Capri și visează (și reușește) să-și construiască o vila și să trăiască acolo.

E povestea unui optimist însoțit de noroc, într-o lume în esență tristă, sau poate așa mi se pare mie.

***

Am început să scriu postul ăsta de vreo două săptămâni și mă tot învârt în jurul lui, nu vroiam să sune nici prea trist, dar nici foarte vesel, pentru că nu mă simt nici nici. E o carte de citit, e povestea unui personaj adevărat care a îndrăznit multe, și multe i-au și reușit. Câteodată uităm că indignarea noastră că nu ne ies lucrurile așa cum vrem e îndreptată greșit asupra celorlalți, nu ei n-au cumpărat biletul de loterie, noi n-am îndrăznit, de cele mai multe ori pentru că ne-am desfășurat în minte scenariul întreg înainte ca el să fi avut șansa să se petreacă sau nu. Trăim mai mult în mintea noastră decât în realitate. Și când zic asta, mă refer, desigur, la mine.