Omul bicentenar, iată încă un film pe care îl pot adăuga liniștit, de pe acum, la lista celor pe care aș vrea să le văd, dar nu le voi vedea în viitorul apropiat. Am terminat Omul pozitronic al lui Asimov, care e romanul poveștii după care s-a făcut filmul (sau cam așa ceva). E povestea unui robot care vrea să devină om și face tot ceea ce este omenește posibil ca să-și atingă scopul, sau mai degrabă să-i convingă pe oameni să-l accepte. Își face rost de un corp de android, devine artist, scrie cărți, face bani, cugetă, inventează, se confuzează, se întristează, și câte și mai câte. Până la urmă găsește argumentul suprem, dar nu vi-l spun, vă las să-l ghiciți (sau să citiți). Povestea e emoționantă.

Interesant e că, dacă o sucești invers, te apucă plânsul la propriu. Cum ar fi un om care să facă tot posibilul să devină robot? Adică un om care își înfige în cap niște reguli pe care nici nu s-ar gândi vreodată să le încalce, nu mai e în stare să creeze nimic, tot ce produce este gata mestecat, rumegat, digerat de alții (de la televizor, îndeobște, sau sediul central, tot aia), nu se întristează (ci este într-o permanentă veselie isterică), nu se îndoiește (de ce s-ar îndoi? nu e totul clar? el știe), are o rutină pre-programată și nu se abate de la ea. Mda.