Închis: inventar

Deși părea că La liste de mes envies o să joace rolul Accabadorei, n-a prea fost așa. Cartea mi-a plăcut mult de tot, mă gândesc chiar să o recitesc, mi s-a părut că are umor, dar e și lucidă, te face să te gândești la lucruri într-un mod pe care eu nu l-am prea experimentat. Dacă evenimentele fericite pentru care ne rugăm toată viața pot fi de fapt cel mai mare coșmar al nostru, atunci e foarte posibil ca adevăratele evenimente fericite să se întâmple chiar acum, iar noi să le tratăm de parcă ar fi niște ghinioane.. De ce avem nevoie? Ce ne trebuie cu adevărat? La ce visăm și credem că lucrurile respective ne-ar face fericiți? Oare așa ar fi?

Întrerupând acest șir incoerent de gânduri, trec la inventarierea chinurilor din ultima vreme.

un-miliard-de-ani-pana-la-sfarsitul-lumii-editia-a-ii-a_1_fullsizeAm crezut că mă scot din încurcătură cu niște Strugațki, așa că am citit Un miliard de ani până la sfârșitul lumii. N-a funcționat nici asta prea bine. O poveste ingenioasă din care rezultă că universul conspiră împotriva marilor minți în scopul autoconservării. Cel puțin marile minți au consolarea că universul se deranjează pentru ei.

 

 

 

*****************

la-taifas_1_fullsizeAjungând cu selecția cărților la criteriul „să încapă în geantă ca s-o pot citi în metrou”, am eliminat America a lui Kafka și Lumea Sofiei (pentru că aveam nevoie de un pretext ca să o elimin) și am rămas cu această cărțulie, de fapt am două similare și le tot confund între ele (dar mi-am consultat noptiera și cu siguranță aceasta e cea pe care am citit-o). E clar că autoarea are tot felul de lucruri de povestit, dar modul în care o face e ciudat iar mie îmi dă impresia că se lansează în diverse argumentații și analize, unele interesante, dar la un moment dat pierde șirul, nu mai știe unde dorea să ajungă și se oprește brusc. Despre substanța poveștilor nu mai am nimic de zis, a trecut ceva vreme (de fapt, doar câteva săptămâni, dar viața mea e cât zece, iar pretențiile pe care le am de la memoria mea sunt modeste).

Next.

povestiri eroticeUn proiect inedit, ca să folosesc un cuvânt stors de orice semnificație de mass-media. O seamă de autori consacrați (nu bag mâna în foc pentru toți) au fost invitați să producă fiecare câte o povestire erotică. Unii din ei s-au executat și au apărut în acest volum. Am citit vreo 2 cap coadă și încă 2 pe diagonală. Deși sunt foarte diferite ca stil și abordare, ce am citit eu a fost cam boring. De returnat cartea prietenei de la care am împrumutat-o. De cumpărat Henry Miller.

 

 

Mai departe.

dl ibrahim„11 stații de metrou”, așa s-ar chema postarea pe tema acestei cărți, pentru că atâta mi-a luat să o citesc. Cartea are puține pagini, dar hârtia e groasă, altfel ar fi părut că nu e nimic între coperți, iar pagina e locuită doar în mijloc, spațiul alb predomină. Cu toate astea, e destul de plină de sens, e o poveste pe care o spui în jurul focului, pretinzând că bunicul tău l-a cunoscut pe protagonist – sau cel puțin așa ar fi în filme. Filmul după carte nu am reușit să-l găsesc, dar mă mai străduiesc, pentru că vreau neapărat să-l văd, în mod clar are lucruri în plus, din ce e în carte scoți maxim o bandă desenată.

 

Alta.

visatoarea din ostendeDa, știu, e visătoarea și nu vrăjitoarea din Ostende, dar eu așa am citit pe copertă și așa i-a rămas numele, inclusiv acum când i-am căutat poza pe net, pentru că mi se pare excesiv să pozez eu coperți identice cu coperți deja pozate.

O altă colecție de povestiri, am constatat spre finalul celei dintâi. Dar tot îmi place cum scrie Schmitt. Aduce așa ușor a Coelho, dar e francez, sună mai bine.

 

Cam asta a fost. Nu prea mai am vorbele la mine.. Sper să mă vindec.

Urăsc să scriu

Mi-am pierdut cheful de a citi. Toată luna aprilie m-am ferit de cărți și m-am ferit de scris. Partea a doua a funcționat mai bine, după cum se vede.

tristetile Așa, fără chef, orbecăind din carte în carte, am terminat Tristețile unui american de Siri Hustvedt, care a fost ca o mânușă pe starea mea de degringoladă, pentru că nu vroia să-mi vândă nimic, să mă convingă de nimic, să mă încânte sau să mă înveselească.

Sunt niște personaje în cartea asta care fac păpuși încremenite în scene triste de viață. De exemplu, una din păpuși reprezintă un copil care a aflat că tatăl lui a murit. Da, viața e tristă. Câteodată.

Autoarea scrie cartea din perspectiva unui bărbat, la persoana I. M-am întrebat cât de realistă e această perspectivă și apoi m-am întrebat cât de legitimă este întrebarea mea (fiind provocată de o prietenă care mi-a atras atenția că autorii și autoarele nu scriu numai despre bărbați / femei, deci îmi pun o falsă problemă). Nu cred că este o falsă problemă. Cred că e o decizie de a scrie la persoana I și că e o mare diferență între a scrie „despre” cineva și a scrie „în numele” cuiva. Unii autori nu au îndrăznit toată opera lor să scrie în numele cuiva, alții s-a aventurat să scrie doar în nume propriu. Nu e același lucru.

*******************

baietiiApoi (sau cândva pe acolo) am început Băieții de pe strada noastră, de Naghib Mahfuz, din care am citit primul capitol și apoi m-am oprit, pentru că mi s-a părut suficient. Nu citisem nici recenzii, nici măcar coperta 4, așa că am descoperit singură, pe la finalul capitolului, ce parabolă religioasă este povestea pe care tocmai o terminam. Am reflectat la asta și am decis că este suficient. Suficient și din carte, pentru moment, suficient cu parabolele, și suficient cu religia. Pe data viitoare!

 

 

*******************

la listeAm primit La liste de mes envies, de Gregoire Delacourt, de la o prietenă responsabilă pentru o mare parte din avântul meu cărturăresc. A fost exact ce îmi trebuia. Am citit-o dintr-o răsuflare, hai, două, și mi s-a părut fantastică (mai puțin finalul, dar nu am probleme să ignor finalurile prea fericite, nu cred în ele).

Nu vreau acum însă să scriu despre ea. Revin.