Categorie: ganduri neesentiale

Astăzi nu sunt știri

Cronica ideilor tulburătoare este o colecție de mini-eseuri care fac ceea ce promit, adică te pun pe gânduri. Cum ar fi, ne întreabă autorul, să deschidem televizorul și crainicul să ne spună că azi nu s-a întâmplat nimic vrednic să ne răpească jumătatea de oră pe care am putea să o petrecem cu copiii, plimbându-ne prin parc, sau citind o carte? Pe mine m-a șocat ideea că a existat un timp în care acest lucru se întâmpla cu adevărat și era spus cu toată seriozitatea. Și nu din cauză că se întâmplau în lume mai puține lucruri decât acum, ci din cauză că noțiunea de „știre” avea alt sens. Astăzi sunt știri non-stop, pe multiple canale, și totuși nu știm mai nimic. Poate că de fapt vrem doar să ne închipuim că știm, că suntem la curent, sau, și mai grav, ideea de știre s-a golit complet de conținut. Poate ce vrem este să fim un pic zguduiți de 10 morți, 4 accidente grave și câteva spintecări, ca să ne simțim liniștiți că încă suntem oameni, avem sentimente și ne pasă de ceilalți (desigur, fără implicații, că nu știu pe nimeni care să fi dus portocale la spital unui om numai pentru că l-a văzut la știri cu mațele pe afară). Și asta în timp ce nu prea avem timp să ne vedem prietenii, cu familia ne adunăm din paști în paști, iar atunci când ne adunăm discutăm și cu unii și cu alții aceleași banalități pe care le-am discutat și ultima dată când ne-am văzut, probabil acum șase luni. Ce-ai mai făcut? – mă întreabă cineva cu care nu m-am mai văzut de nu știu când. Mă gândesc: oare ce să-i povestesc? Ce realizări minunate am mai avut? Ce supărări m-au făcut să trec cu mașina pe roșu la semafor? Ce mai face copilul? (da, unii oameni când întreabă ce ai mai făcut nu doresc câtuși de puțin să afle ce ai făcut tu, de fapt se referă la copil) Varianta scurtă (și incompletă, seacă și necredibilă)? Varianta lungă (și plictisitoare și generatoare de vinovății că m-au lăsat baltă atâta vreme)? Așa că răspund convenabil: Mai nimic. Aceleași lucruri. Astăzi nu sunt știri.

fără titlu

Poate vi s-a întâmplat și vouă să citiți o carte și să vă treziți că se termină mai devreme decât v-ați așteptat, pentru că paginile de la final care ar fi trebuit să cuprindă finalul glorios erau de fapt reclame la restul cărților scoase de editura respectivă. Mie mi se întâmplă des și de aceea nu mă mai las păcălită, mă aștept ca lucrurile să se termine scurt. Această introducere fiind făcută, vă rog să o puneți de-o parte și să vorbim despre Trois, de Julian Barnes.

El 1 – individ plicticos, lucrează în bancă, se preface mai prost decât e ca să placă.

El2 – prietenul cel mai bun, individ fără căpătâi ca să citez niște mătușe (nu mătuși) fictive, spumos, cu conversație și panaș, care nu se simte bine fără un prost în preajmă.

Ea – soția lui El1 în marea parte a cărții și a lui El2 în mica parte. Femeie normală, gospodină dar nu exagerat, artistă dar nu exagerat, nu prea aventuroasă dar nici o moluscă, cu spaimele și evitările clasice.

Banuiesc că povestea e clară, dacă nu era deja din poză și titlu.

Partea foarte tare este că ajungând eu la momentul critic la care mai aveam 20 de pagini până la final, iar Ea și El2 se refugiaseră în sudul Franței și trăiau happily ever after, consider că s-a terminat, las cartea din mână și filosofez de 2 bani că uite, decât sărac cu duhul mai bine cu banii și decât să stai cu un bărbat boring, mai bine stai cu unul interesant. Profund, nu?

Oricum, eram un pic dezamagită dar și plăcut surprinsă pentru că niciodată, dar niciodată, în cărți și în filme genul de poveste în care la nuntă se consumă spaghete negre nu se termină cu happy end.

Las cartea și mă apuc de un roman de spionaj autohton, trec zile bune, uit de Trois, dar ieri mă apuc să fac ordine în rucsac și, oroare, cartea nu se termina acolo! Ultimele pagini erau for real, nu cu reclamă. Nu mă lasă inima să citesc până la sfârșit, dar nu cred că are happy end, nici n-avea cum.

El 1 a rămas singur și nu mai are scuza că se preface că e prost.

El2 a rămas fără termen de comparație și, poate cunoașteți genul, e ca o begonie fără apă, deși de begonie îmi pare rău când uit să o ud.

Ea nu dorește câtuși de puțin să fie prostul din preajmă.

Însă mai sunt 3 pagini, cine știe cum se mai dă situația tumba de 3 ori peste cap și peste câteva săptămâni când reușesc să le citesc, o să vă zic un cu totul alt final..

(Hm, altfel îmi închipuiam postul ăsta când spălam vase la bucătărie..)