Citind Cele patru fugi ale lui Manuel, mi-am adus aminte de Ora 25, numai că Manuel, spre deosebire de țăranul lui Gheorghiu, voia să fugă, nu să se întoarcă, deși până la urmă tot un fel de întoarcere este și fuga lui.
Aparent, romanul este povestea unei întâmplări reale, adică a existat cineva, un student, cam aiurit de felul lui, care chiar a încercat de 4 ori să fugă din URSS în decursul unui an, ultima dată cu succes. M-am tot întrebat, citind cum săracu tot pleacă și tot e adus înapoi mai mult sau mai puțin politicos, dacă eu aș fi avut curajul să plec, sau dacă aș avea curajul acum, în cazul în care lucrurile o iau pe lângă drum. Răspunsul a fost, din păcate, mai simplu decât mă așteptam. Probabil că nu, de vreme ce nu mă pot hotărî să plec nici acum, și nu mă ține nimeni cu pușca să stau aici. Poate tocmai asta este. Dacă m-ar obliga cineva să stau, probabil că mi-aș dori mai tare să plec. Atunci când lucrurile sunt fantasmagorice și nu le mai înțelegi, începi să faci și tu lucruri pe care altfel nu le-ai face și îți asumi riscuri pe care altădată le vedeai doar în filme.
Cât despre carte, e bine scrisă, deși la început parcă mai scârțâie; ori autorul, ori traducătorul au o predilecție pentru cuvântul „ucaz”, despre care am aflat cu această ocazie și ce înseamnă, dar și că e ieșit din uz de ceva vreme. Apoi sunt câteva pasaje redundante despre gândurile personajului, care nu adaugă mare lucru poveștii, ci repetă ce-a mai gândit omul și mai devreme. Un editor bun ar fi putut rezolva aceste mici neajunsuri. Pe parcurs cartea e mai unsă, merge mai cursiv, până spre final când nu prea mai înțelegi de ce mai continuă povestea, pentru că e clar că a patra fugă a reușit, dar motivul este unul care îi va ajuta pe cei care vor să ecranizeze cartea să înceapă cu un individ bătrân, într-un șezlong, povestind: Pe când eram tânăr și locuiam în Berlin, am întâlnit un tip care trecuse prin niște chestii..
Cartescu 