Vremurile extraordinare fac oameni extraordinari

cele patru fugiCitind Cele patru fugi ale lui Manuel, mi-am adus aminte de Ora 25, numai că Manuel, spre deosebire de țăranul lui Gheorghiu, voia să fugă, nu să se întoarcă, deși până la urmă tot un fel de întoarcere este și fuga lui.

Aparent, romanul este povestea unei întâmplări reale, adică a existat cineva, un student, cam aiurit de felul lui, care chiar a încercat de 4 ori să fugă din URSS în decursul unui an, ultima dată cu succes. M-am tot întrebat, citind cum săracu tot pleacă și tot e adus înapoi mai mult sau mai puțin politicos,  dacă eu aș fi avut curajul să plec, sau dacă aș avea curajul acum, în cazul în care lucrurile o iau pe lângă drum. Răspunsul a fost, din păcate, mai simplu decât mă așteptam. Probabil că nu, de vreme ce nu mă pot hotărî să plec nici acum, și nu mă ține nimeni cu pușca să stau aici. Poate tocmai asta este. Dacă m-ar obliga cineva să stau, probabil că mi-aș dori mai tare să plec. Atunci când lucrurile sunt fantasmagorice și nu le mai înțelegi, începi să faci și tu lucruri pe care altfel nu le-ai face și îți asumi riscuri pe care altădată le vedeai doar în filme.

Cât despre carte, e bine scrisă, deși la început parcă mai scârțâie; ori autorul, ori traducătorul au o predilecție pentru cuvântul „ucaz”, despre care am aflat cu această ocazie și ce înseamnă, dar și că e ieșit din uz de ceva vreme. Apoi sunt câteva pasaje redundante despre gândurile personajului, care nu adaugă mare lucru poveștii, ci repetă ce-a mai gândit omul și mai devreme. Un editor bun ar fi putut rezolva aceste mici neajunsuri. Pe parcurs cartea e mai unsă, merge mai cursiv, până spre final când nu prea mai înțelegi de ce mai continuă povestea, pentru că e clar că a patra fugă a reușit, dar motivul este unul care îi va ajuta pe cei care vor să ecranizeze cartea să înceapă cu un individ bătrân, într-un șezlong, povestind: Pe când eram tânăr și locuiam în Berlin, am întâlnit un tip care trecuse prin niște chestii..

Frânturi

Nu va exista niciodată un moment potrivit pentru scrisul pe blog. Întotdeauna o să existe ceva mai important de făcut. În ciuda acestui fapt, sau tocmai pentru că nu este prioritar, am de gând să scriu mai mult.

Am început acum două săptămâni să citesc Furtuna de gheață, chiar am cărat-o cu mine la Sinaia, dar nu prea a mers. După vreo cincisprezece pagini m-am întrebat de ce ai nevoie de atâtea cuvinte ca să spui atât de puține lucruri, sunt ele cu adevărat importante iar dacă da, atunci nu sună prea promițător. În orice caz, după ce citești Amelie Nothomb, care reușește să spună atât de multe cu atât de puține cuvinte, orice carte care sare de o sută de pagini pare redundantă ca poeziile unui adolescent nevorbit (din altă epocă desigur, acum nu mai există așa ceva). Nu am niciun termen de comparație actual care să nu mă facă să renunț la căscatul de plictiseală în favoarea încrâncenatului de durere.

jurnalulSunt vrăjită de Amelie Nothomb, așa că am citit Jurnalul Rândunicii.

Pe vremuri, citeai ca să ai ce conversa cu alții, să fii sclipitor și să nu râzi ca prostu la referințe serioase și viceversa. Acum, e dimpotrivă. Cititul nu numai că nu te ajută în conversație, dar te pune instant pe o lista a autismului social. Nu neapărat pentru că lumea nu ar citi, ci mai degrabă pentru că lumea nu mai vorbește despre ce citește. Cea mai elaborată conversație literară se rezumă la mi-a plăcut / nu mi-a plăcut, e tristă / e ok. Am cunoscut oameni care se mândreau că n-au mai citit o carte de ani de zile, subtextul fiind că vezi Doamne ei sunt prea ocupați pentru astfel de ocupații trândav-burgheze. Cred că de asta îmi place Amelie Nothomb. Pentru că literatura e subiect de conversație, subiect adică, nu obiect, are ceva de spus în conversație, nu e doar despre. Am așteptat să mă fac mare ca să nu mai fiu stingherită în conversație. Nu mi-a reușit, mai ales că am folosit niște mijloace complet eronate. Jurnalul Rândunicii nu mi-a plăcut. Sau mi-a plăcut mai puțin decât altele, nu mi s-a părut verosimil, chiar în epoca ziarelor de scandal, oamenii nu dau doi bani pe invadarea intimității altora, pentru că este un concept falsificat de atâtea ori, că nu ar mai recunoaște nimeni autenticul.

Așa că am citit Peplum despre care o sa scriu separat. Și mai am puțin și termin Cele patru fugi ale lui Manuel, de Jesus Diaz, din pachetul de la reducerile de pe elefant.ro.