Categorie: eu cu mine și gândurile din capul meu

Ianuarie e o iluzie

Mănânc o papară cu somon și chimichurri la Lente, muzica e un pic cam tare și nu mă pot concentra să citesc. Mi-am luat cu mine Pădurea întunecată, a lui Nicole Krauss, pe care am făcut-o cadou de Crăciun unei prietene care a și citit-o și mi-a spus că a confuzat-o total. M-am simțit vinovată un pic, deși fiecare e liber să se confuzeze în voie și, la o adică, nu e chiar un efect nedorit al literaturii. Îmi place Nicole Krauss, am citit restul cărților ei, dar ultima a fost acum ceva vreme.

Cartea de club din ianuarie a fost O camera doar a ei, a Virginiei Woolf, pe care nici măcar nu o terminasem cand am venit la club, în ciuda faptului că are o sută de pagini or so.

S-a aglomerat și la Lente, oricum în curând trebuie să mă întorc să o recuperez pe fiică-mea de la incubatorul de lectură de la Cărturești. Sunt curioasă ce or fi făcut. Pe FB scria că o să citească Boris Vian. Nu chiar ce aș fi pus în capul listei pentru intervalul ei de vârstă. Dar un pic de scuturătură nu are de ce să-i strice.

E soare afară, pare că vine primăvara. Îmi place perioada asta, dintre iarnă și vremea bună. În fiecare an îmi pare că nu se mai termină iarna, de fiecare dată sunt surprinsă că vine soarele, că se usucă pe jos, că înmuguresc copacii. Citesc, tot pentru club, Lebedele de pe 5th Avenue și mă gândesc cum o fi să te plimbi după soare tot anul. Să te muți în Jamaica iarna, să pleci în croaziere, să nu îngheți într-un oraș in general maro-gri și prea rar alb. E tentant, dar probabil că nu aș mai aprecia așa de tare venirea primăverii. Contrastul e necesar, ne asigură psihologii, altfel te scufunzi într-o stare călduță care se transformă repede din mulțumitoare în contrariu. Așa să fie? Oare nu poți aprecia un lucru dacă nu te confrunți cu absența lui? Poate că nu neapărat. Uite, de exemplu, camera de care vorbea Virginia Woolf. (Pe scurt, teza este că femeile nu se pot aștepta să creeze ceva dacă nu au banii lor și o cameră proprie.) Sunt suficient de norocoasă să am o cameră proprie, așa că pot spune din experiență că nimic nu se compară cu sezația pe care o ai când închizi ușa și intri în lumea ta, în care singura ta grijă este să lucrezi la chestiile tale. Nu să muncești, deși câteodată mi se mai întâmplă și asta, pentru că partea cu banii nu e rezolvată. Dar plecasem de la o idee. Chiar dacă nu mai e o noutate, apreciez imens, în fiecare zi, că am un loc al meu. Și nu pentru că aș simți că evadez, deși e un pic de evadare, dar nu în sensul că scap de oameni sau circumstanțe; scap în special de gândurile mele legate de oameni și circumstanțe. Nu e puțin lucru.

Dar uite, oricât aș vrea să fiu de mindful și atentă să nu mă automatizez, în fiecare sfârșit / început de an lucrurile se desfășoară la fel: se face frig, haine groase, urât afara, zăpadă sau nu, vin sărbătorile, alergătură, mâncare, Crăciunul, liste, rezoluții, Anul Nou, Anul Nou, Anul Nou (așa e a noi, trei zile) și apoi bang! e februarie. Nici măcar faptul că l-am născut pe fiu-meu în ianuarie nu a reușit să pună ca lumea luna asta în calendar, deși a ajutat un pic, acum este [..] rezoluții, Anul Nou, Anul Nou, Anul Nou, petrecere și da, februarie. Eventual direct mijloc.

Valoarea mea, valoarea mea

marea-despartire-vis-197993Nu prea îmi venea să iau Henry Miller în metrou, așa că am luat cu mine Marea despărțire, de CS Lewis, să fiu în ton cu droaiele de călătoare care studiază viețile sfinților între Titan și Unirii (recunosc, înspre Pipera îndrumările pentru familia creștină și evanghelizările de vară nu sunt chiar așa de populare).

Marea despărțire (The Great Divorce – în original) este o parabolă bine scrisă care vrea să ne arate că nu există jumătăți de măsură, nu se poate și cu dracu-n buzunar, și cu sufletul în rai. Ideile de bază ale cărții nu sunt de contestat, dar m-am simțit detașată de tot contextul creștin în care sunt plasate. Nu am fost niciodată prea imersată în această poveste, pentru că nu m-a imersat nimeni, în afara evenimentelor care tradițional se petrec la biserică deși nu multă lume mai știe de ce. Am constatat cu destulă surprindere (pentru că nu am stat prea des să mă gândesc la asta) că văd ideologia creștină ca pe una din poveștile pe care oamenii și le spun și le cred pentru că îi ajută. Același rol îl joacă în perioada mai recentă toată literatura de psihologie popularizată de self-help. Și când zic „poveste” , nu mă refer neapărat la istoria evenimentelor centrale ale creștinismului (istorie pe care tind să o cred în mare – cu rețineri în ceea ce privește mersul pe apă și miraculoasa generare a peștelui și vinului) ci la întreg sistemul de valori, desigur la nivelul de înțelegere rudimentar pe care îl are o persoană care nu a beneficiat în copilărie de orele de religie de care se bucură acum copiii noștri și nici de vreo bunică ce să-și manifeste sentimentele religioase mai complex decât cu un calendar la bucătărie. În caz că ați supraviețuit după fraza anterioară, pe care chiar și eu am recitit-o de două ori ca să-mi dau seama ce am vrut să spun, iată esențialul: nu e prea complicat să combați morala creștină (mai ales că susținătorii ei îți dau frecvent o mână de ajutor), e din ce în ce mai simplu și să o ignori, dar cu ce o înlocuim? Suntem pregătiți să depunem efortul necesar pentru a ne construi un adevărat sistem de valori? Știm măcar ce-i ăla? L-am recunoaște dacă l-am întâlni pe stradă? Și mai am, din experiența recentă: oare oamenii (normali, ăia din jurul meu) au dileme morale? Îi doare stomacul când simt că au făcut o prostie? Au ei vreodată sentimentul că au dat-o în bară față de ei înșiși?