Harta și teritoriul

Am intrat ieri în librăria mea preferată din Titan și am ieșit de acolo cu 3 cărți, deși nu avusesem intenția să cumpăr nimic. Cu toate astea mi-am luat această carte, una despre terapii cognitive și alta despre cum să inventezi povești pentru copii.

Titlul cărții de față – Prea devreme bătrân, prea târziu înțelept – nu mi se pare deosebit de inspirat, pare mai degrabă o reflecție personală a autorului. Subtitlul e mai inspirat: 30 de lucruri adevărate pe care trebuie să le știți acum.

M-am hotărât să citesc unul pe zi, pentru că fiecare are 2 – 3 pagini și nu e suficient să le citești doar pe acelea, dacă ți se pare interesantă ideea, merită să investighezi un pic.

1. Dacă harta nu se potrivește cu terenul, harta e greșită

E adevărat că în multe situații, mulți dintre noi cred exact invers. Să zicem că nu ne place la serviciu, e foarte mult de muncă și ni se cere să luăm decizii și să avem inițiative pe care noi credem că ar trebui să le aibă alții. Pentru că harta noastră ne spune că așa ceva nu trebuie să se intâmple, mergem și căutăm noi teritorii mai conforme, după principiul că dacă aici nu e un deal când harta spune că e, probabil că e undeva un deal care să se potrivească și cu harta. DIn oricare parte ai privi povestea asta, pare că are o gramadă de sens iar perspectiva cealaltă e aberantă. Normal că harta e greșită și nu teritoriul! Dar asta nu înseamnă să nu cauți noi teritorii care să semene mai mult cu harta care îți place..

Înainte să cădem în prăpastiosul ”depinde” pe care mulți ți-l servesc ca răspuns universal de parcă ar și însemna ceva pentru ei, hai să ne mai gândim un pic. Ce înseamnă că e și așa, și așa?

Păi eu cred că dacă harta ta nu se potrivește niciodată cu teritoriul, iar căutarea de noi teritorii nu te face mai fericit, ci dimpotrivă, probabil că ar trebui să arunci la gunoi harta, să renunți la ce ți-a spus mama să nu faci (sau să faci) și să te uiți bine în dreapta și în stânga ca să afli unde ești înainte să pici în vreo groapă necartografiată. Poate, cine știe, chiar reușești să-ți desenezi propria hartă, lucru ce pare imposibil dacă te gândești onest la el, dar dacă tot ai reușit să scapi de cartea de bucate a tușii Frusina și de macrameurile bunicii, ce te mai poate opri?

O altă cugetare profundă pe care tocmai am efectuat-o este că adecvarea unei hărți cu teritoriul are tot atâta legătura cu căutarea de zări mai albastre cât are rața cu mitraliera. Hm, poate rața chiar are ceva legături în preajma mitralierei.. M-aș chinui să găsesc o analogie mai bună, dar pe măsură ce caut, constat că rața e foarte bine conectată la realitățile vieții cotidiene, iar cu analogiile istorice nu sunt eu bine conectată. Ok, las rața. Să revenim la ce spuneam. Cred că nu e musai să te afli într-un loc prost ca să cauți un loc bun. Mai probabil pare ca dacă nu-mi place aici și am gărgăuni în cap despre locul ideal, să-l caut cu frenezie toată viața și să și trec de câteva ori val-vârtej prin el, din incapacitatea de a-l recunoaște. Sau, în varianta optimistă, să-mi meargă bine și viața mea să aibă sens, dar să nu vreau să ies la pensie din ea chiar în același loc.

Ok, mă opresc. Nu e atât de târziu, dar eu sunt atât de obosită. Ar fi trebuit să fac altceva în acest moment, dar mă simt ca în sesiunea în care am citit Numele trandafirului în 2 zile, numai să nu trebuiască să învăț la microeconomie.

Mă opresc din vorbe în derivă, revin la cartea inițială. Autorul ne sfătuiește, total tangențial cu subiectul după părerea mea, să învățăm să-i descoperim pe cei cu tulburări de personalitate pentru că, a descoperit el, defectele se atrag ca magneții și cine are o bubă le are pe toate, iar noi suntem niște incapabili să recunoaștem persoane profund deficiente, de unde harta greșită și legătura vagă cu subiectul.

Așa că, studioasă cum sunt, am căutat pe net și am găsit lucruri interesante, pe care vi le recomand, despre cele 10 tipuri de tulburări de personalitate. O lectură foarte interesantă, dar o capcană drăgălașă aș spune, în care a căzut autorul, psihiatru de felul lui. Evident că fiecare tip de tulburare este caracterizat printr-un set de câteva atribute sau, în termeni comuni, defecte. Dar asta nu înseamnă că ele vin la pachet și cine are unul le are pe toate.. Hellooou! Cine confundă aici harta cu teritoriul?

Cu fericirea

Asta e cartea. Am citit o parte din ea și am următoarele impresii:

1. Nu, nu e ca un roman polițist, cum zicea cine a scris review-ul în Psychologies. Mai citește, dragă, și tu un roman polițist, că nu prea mai știi cum arată pe dinăuntru!

2. Zilele trecute m-am străduit profund să scriu o lucrare pentru doctorat cu un anumit număr de cuvinte dar cumva reușisem să spun ce aveam de spus mai repede și nu știam ce să mai fac. Am fost profund invidioasă pe autoarea cu fericirea că ajunsesem la pagina 100 și îmi zbârnâia în cap senzația că nu sunt decât 3 idei pe care a reușit să le spună în mii și mii și mii de cuvinte fără să pară prea tare că s-a repetat.

3. Traducătoarea trebuie dată afară. Nu numai că e superficială și nu știe engleză, dar nu știe nici română. Ca atâtea altele. Sau poate e tot ea, cu multe victime. Păcat.

Promit solemn și jur pe cravata roșie că o să scriu mai des, mai ales că și acolo, în carte, așa scrie să fac, în orice caz azi sunt în genul de dispoziție în care nu aș mai folosi nici un semn de punctuație, doar provizoriu, sau cel puțin punctul l-aș trimite în concediu o vreme, să lase lucrurile să curgă, să se întâmple, să nu se termine. Dacă ăsta ar fi un dialog aș răspunde că nu se termină, e doar o etapă bla bla, nu prea am chef acum de etape, am chef să aberez fără nici o temă impusă. Mâine mă apuc să caut bloguri de oameni care știu să scrie. Mi-am mai făcut și eu unul, dar e din categoria serios, că ăsta cu cărți, mă înțelegeți, e for fun. Aiureli..