Categorie: eu cu mine și gândurile din capul meu

2 în 1

Azi mi-a spus cineva că sunt cam deprimată, sau cel puțin așa reiese de pe blogul meu. Adevărul e că uitându-mă la ultimele câteva posturi, așa mi se pare și mie. Și nici viitorul nu sună mai bine, având în vedere că Poliția Română a contribuit din nou la culturalizarea mea forțată și m-a ajutat să trec la călătoritul proletar cu metroul, iar eu n-am găsit nimic mai vesel de luat cu mine decât Moby Dick. Nu îmi displace cu totul, dar e cam greoaie și în mod cert nu va produce posturi mai vesele.

Revenind la angajamentul de a scrie despre lucrurile acelea superimportante fără de care nu putem trăi, cred că o să ajung la adânci bătrâneți fără să le termin dacă mai merg în ritmul ăsta, așa că să-i dau bătaie.

Ideea 6: Sentimentele urmează comportamentul. Sigur că autorul a abordat subiectul oarecum mai sofisticat decât nivelul lui ”zâmbește și vei fi fericit” și s-a indignat de toți amărâții care își folosesc suferințele psihice ca scuză pentru a nu face nimic cu viața lor. Eu însă nu am de gând să fiu așa de profundă. La coș cu Melville și engleza lui nebună! O să citesc de-acum numai cărticele vesele până mă des-deprim sau mi se face rău, care o veni prima..

Aș fi început din seara asta, dar în drum spre casă numai la Real mai găseam deschis și, deși nu e exclus să pun și o carte în coș când mă duc după pamperși, gândul de a mă duce special pentru cărți nu mi s-a părut așa de amuzant pe cât o cerea situația.

Cu cântec vesel, înaintee!

Stima cea de pe urmă

Nu prea au fost vesele posturile mele din ultima vreme, iar ăsta nu va fi cu siguranță o excepție.

O idee care a apărut în multe din cărțile pe care le tot împrăștii pe lângă mine este că ne petrecem o mare parte din timp criticându-i pe cei apropiați, oricât de lipsit de sens ar putea să pară acest lucru. ”Iar ți-ai lăsat lucrurile aiurea!”, ”Da de ce dai drumul la aer condiționat, vrei să ne uscăm plătind curentul?”, ”Nu te duce acolo, o să te arzi / lovești / cazi / răcești etc” (exemple fictive, după cum vă închipuiați). Desigur, nu ne-am permite să criticăm străinii pentru că ei nu sunt dependenți de noi, pot să se întoarcă pe călcâie și să plece, ba mai mult, să spună și altora ce persoane dezagreabile suntem. Ce apropiați au, în schimb, un mare avantaj: ne pot critica și ei pe noi. De unde atâta critică? Și, mai ales, de ce?

Citeam într-o carte despre stima de sine că unul din motivele sinuciderilor este o încercare disperată de revalorizare, pentru că n-o să auziți la înmormântarea cuiva discursuri de genul ”Era un leneș îngrozitor, pierdea toate lucrurile pe care punea mâna, nu era în stare să pună un ban deoparte și și-a ratat și studiile.” Deși la noi nu e chiar ca în filme, nu ține nimeni un discurs despre tine după ce mori, avantajul ulterior e că habar nu ai și îți poți închipui orice,  dacă nu discursuri elogioase, cel puțin o suferință cruntă. Îmi amintesc o scenă dintr-un film în care un personaj nu tocmai pozitiv moare iar discursul pe care îl capătă este despre cât de bun părinte era, cât de bun coleg, ce persoană generoasă și minunată, deși el era oricum numai așa nu. Nu cred totuși că asta contează foarte multe, poate chiar compensează pentru toate criticile pe care le primim în timpul vieții și pe care le vedem ca fiind la fel de (ne)adevărate.

Orice nenorocire poate fi transformată în circ și ăsta e un mecanism de a o gestiona fără să ne deprimăm prea tare. Dar e și un mod de a evita să ne gândim la lucrurile grave și serioase care au prostul obicei de a ne pocni peste ochi tocmai când credeam că am avut succes în a le dosi sub preș.