N-am mai citit nimic după Soluția Schopenhauer până la Crăciun când am fost acasă la Constanța și am regăsit printre cărțile mele de pe vremuri Amintirile unei fete cuminți de Simone de Beauvoir, pe care cred că mi-am luat-o dintr-un anticariat din Timișoara. Părea o idee bună să o recitesc, eram curioasă cu ce ochi o să o văd acum. Îmi amintesc că atunci (adică acum vreo 13 ani) m-am identificat și nu prea cu autoarea, mi se părea că trebuie să fii bolnav la cap să nu-ți dorești o familie, acceptam evident că ai dreptul să alegi dar nu pricepeam de ce ai alege așa ceva. Apoi cred că am invidiat-o pentru că era foarte studioasă, mai studioasă ca mine, mai curajoasă, sau mai bine zis, mai lipsită de rețineri. Aveam însă circumstanțe atenuante, pentru că aveam impresia că destinul ei a fost cumva predeterminat, că nu avea încotro și trebuia să studieze, că tot ce a facut (în această primă parte a vieții descrisă în carte) a fost urmarea logică a circumstanțelor în care a trăit (și a alegerilor personale, dar cuvântul cheie este „logică”). Bănuiesc că orice experiență povestită apare ca logică în retrospectivă. În orice caz, nu căutarea și neliniștea sunt în prim plan în carte (sunt mai degrabă implicite), cât siguranța și claritatea în misiune. Există și posibilitatea să nu fi înțeles eu neliniștea pentru că nu înțeleg cum erau generațiile de atunci, nu îmi pot închipui cum e să trăiești având religia ca element central al vieții tale și cu atât mai puțin cum este să pierzi acest punct de referință și să îl înlocuiești cu altceva. Din acest punct de vedere însă, suntem chit, pentru că nici autoarea nu-și închipuie, scriind, cum este să trăiești altfel, pentru că e clar că a scris dintr-un punct de vedere total scufundat în context.

N-am terminat-o încă, poate mai scriu despre ea.