Categorie: eu cu mine și gândurile din capul meu

O lume de poveste

Am recitit Cartea de la San Michele – o altă carte pe care am citit-o prima dată când eram mică, bunica mea mi-a împrumutat-o, este una din cărțile ei favorite. Acum câțiva ani am fost acolo, în Capri adică, am vizitat San Michele și mi-am cumpărat-o cu gândul să o recitesc. Am început-o, apoi am lăsat-o, nu din vina ei, și am reluat-o recent. Pe lângă faptul că între amintirea mea despre ea și ce scrie efectiv în carte există o suprapunere parțială, pot să mărturisesc că este o carte care m-a umplut de invidie. Pe scurt, este povestea (sau mai bine zis, varianta literară) a poveștii unui medic suedez, care a studiat și practicat la Paris, apoi la Roma (și în realitate și în alte locuri, despre care nu scrie în carte) și care se îndrăgostește de un loc din Capri și visează (și reușește) să-și construiască o vila și să trăiască acolo.

E povestea unui optimist însoțit de noroc, într-o lume în esență tristă, sau poate așa mi se pare mie.

***

Am început să scriu postul ăsta de vreo două săptămâni și mă tot învârt în jurul lui, nu vroiam să sune nici prea trist, dar nici foarte vesel, pentru că nu mă simt nici nici. E o carte de citit, e povestea unui personaj adevărat care a îndrăznit multe, și multe i-au și reușit. Câteodată uităm că indignarea noastră că nu ne ies lucrurile așa cum vrem e îndreptată greșit asupra celorlalți, nu ei n-au cumpărat biletul de loterie, noi n-am îndrăznit, de cele mai multe ori pentru că ne-am desfășurat în minte scenariul întreg înainte ca el să fi avut șansa să se petreacă sau nu. Trăim mai mult în mintea noastră decât în realitate. Și când zic asta, mă refer, desigur, la mine.

lumi și vremuri

Am șters de praf un raft de cărți și am descoperit că am o grămadă necitite, de unele și uitasem, și m-am bucurat și m-am întristat în același timp, pentru că iar nu am motive să plec la hoinăreală prin librării, am de citit acasă cât pentru un război întreg.

Viața și vremurile lui Michael K este o carte foarte ușor de citit, așa cum veți afla citind orice recenzie, din păcate asta nu i-a ajutat pe cei care au recenzat-o să o și citească, dovadă faptul că dacă în carte ar fi după cum au scris ei pe coperta, nu aveți de citit decât primele 20 de pagini.

Nu am nimic de comentat despre război, umanitate, legătura cu pământul și alte teme pe care le-am disecat până s-au uscat prin alte cărți în anii de școală. Ce m-a șocat a fost sentimentul că nu citesc despre lumea noastră. Pentru mine Africa de Sud este pe o altă planetă. Citind, mă miram că au și ei munți, și iarbă, și copaci, și mare, dar stăteam precaută ca la Alien când știam că din burta personajului perfect inofensiv va ieși o arătare cum n-am mai văzut. Era aprilie și toamna era pe sfârșite, locurile aveau nume olandeze dar se aflau pe o altă planetă. Lumea noastră, sau ceea ce ne închipuim că este lumea noastră, e doar un ciob și nu îți poți da seama, doar privindu-l, dacă a provenit dintr-o vază, dintr-un borcan de murături, sau dintr-o oglindă.

Despre Michael K se spune că era sărac cu duhul, dar nu poți ști, pentru că autorul i-a dat vocea lui. Nu prea înțelegea ce se întâmplă în jurul lui, dar câți dintre noi chiar înțeleg? Și până la urmă, ce contează? Nu vroia sa fie parte din nici un război, vroia doar să trăiască în condițiile lui. Iar dacă nu, să moară. Și nu era un act de curaj, era ceva natural, în firea lucrurilor, era un optimist. Numai pesimiștii se sinucid înainte de a muri de la sine. Tristă carte.