Știam eu de ce nu-mi plac biografiile. De abia suport detaliile cotidiene ale vieții mele, nu am nici o aplecare să le citesc pe ale altora. Sunt la pagina 100 și mi se pare că încă n-am trecut de o luuungă introducere. Nu zic că nu e interesant, dar e ca un manual. Evenimente consemnate cu obiectivitate (sau cel puțin așa pare), fără a lua o poziție, multe amănunte care probabil nu sunt semnificative, dar dau „culoare”, chiar îmi e greu să citesc, în special de când mi-am pierdut simțul umorului și cu atât mai mult de când mi-am și dat seama de chestia asta. Ce îmi lipsește în cartea asta e stilul, ce spune autorul în afară de povestea pe care o spune. Sau poate că asta e tot ce spune. Deocamdată, Freud e un june orgolios dar nu foarte competent ca doctor, care vroia și el să se însoare.

**************

(Câteva zile și mii de kilometri mai încolo)

Am lăsat-o acasă. Era momentul perfect să o citesc, dar mi-am zis că e prea grea și o să-mi rup spatele. E adevărat și asta, desigur. Am luat cu mine niște cărticele mai subțiri, pe una am și executat-o pe avion, autobuz, tren, autobuz, și iar tren, că nu puteam să mă duc undeva unde ajungi cu mai puțină bătaie de cap.

Aseară m-am uitat la The Iron Lady și am avut un deja-vu puternic. Poate nu mai înțeleg eu nimic, dar acest film mi s-a părut exact la fel cu cartea despre Freud. Nu am înțeles mare lucru despre Margaret Thatcher decât că era o fetișcană nu prea smart dar vorbăreață, o femeie cu voce stridentă și apoi o bătrână ramolită care vorbește cu un mort. Oricât de frumos și artistic au fost prezentate lucrurile astea (și au fost, în jumătatea de film pe care am văzut-o înainte să adorm) nu au nici o legătură cu cine a fost ea. Mi se pare că esența a fost pierdută și ratată. Când mă întorc o să continui cu cartea, sper să-și revină, că filmul nu cred că mai are vreo șansă.