Categorie: eu cu mine și gândurile din capul meu

Caut cititor / cititoare

Am citit Atlas Shrugged de Ayn Rand acum vreo 6 ani, mi-am cicălit prietenii până la plictiseală s-o citească, să am și eu cu cine comenta, dar n-am avut nici un succes. Adevărul e că e o cărămidă de carte, iar dacă acest lucru nu te descurajează, trebuie să fii realmente tenace ca să treci de primele 100 de pagini și să te obișnuiești cu stilul și cu limba engleză cam de manual.

Am aflat recent, cu întârziere cam de un an, că s-a făcut și un film, partea 1, urmează partea a 2-a peste câteva zile (coincidență). Când am citit cartea, îmi amintesc că am fost chiar surprinsă că nu există nici un film, până la urmă, e în bibliografia obligatorie pentru liceu în State, dar nu mi-a părut rău pentru că nu îmi puteam închipui ce ar putea aduce în plus un film acestei cărți, dar îmi puteam imagine o mie de moduri în care o poate face arșice.

Am citit câteva review-uri înainte să văd filmul, toate proaste, toate scrise de oameni care n-au citit cartea, dar au impresia că asta, cumva, nu este o problemă, iar unii din ei chiar vorbesc în numele celor care au citit cartea, spunând că, desigur, nu are cum să ni se pară „entertaining” acest film care conține doar conversații incomprehensibile de business și impresionante cantități de vin. Singura problemă este că dacă ar fi citit cartea și ar fi înțeles ceva din ea, și-ar fi dat seama că entertainmentul este ultima grija a autoarei care, la final, nu se jenează să trântească un monolog propagandistic de 30 de pagini. Revenind la film, mie mi s-a părut ok, ba chiar aș putea spune că mi-a plăcut. Poate e meritul celor 6 ani care au trecut de când am citit cartea, detaliile s-au mai estompat, personajele nu mai au o imagine atât de pregnantă în mintea mea.  Indiferent de lucrurile astea, filmul mi se pare fidel ideii și atmosferei cărții. Poate chiar prea fidel, pentru că uiți adesea că povestea e o utopie, iar personajele niște arhetipuri. Există voci care găsesc că nu e o coincidență faptul că filmul se lansează în această perioadă în care America se află în criză și viitorul povestit în carte seamănă destul de tare cu prezentul pe care îl trăim. Este posibil, dar nu e foarte important. Mesajul e valabil indiferent ce se întâmplă în exterior.

În continuare sunt în căutarea cuiva care să fi citit această carte și care să aibă chef să o discute. Exclus cei care au văzut doar filmul.

incet, incet, să nu ma trezesc din concediu..

Am fost in concediu. N-am avut nici un chef să mă apropii de laptop pentru că nu sunt din cei care nu-și iau vacanța de la Facebook. Am pus poze când m-am întors. Am lasat sa treaca doua saptamani pana sa scriu acest post. La urma urmelor, concediul e o stare de spirit, nu zice nimeni ca trebuie sa se termine cand te-ai intors de oriunde ai plecat.

Ce-am mai citit intre timp:

Zidul, de J-P Sartre. Probabil că am mai citit-o o dată mai demult, sentimentul de deja-vu a fost coplesitor, vestea buna e ca atunci cand voi fi batrana si voi avea Alzheimer, nimic nu va fi schimbat. Sunt mai multe mini-nuvele, n-as sti sa le fac un review literar, pentru asta puteti merge aici. Mie mi s-a parut interesanta cea cu femeia care a ramas langa barbatul ei nebun si incerca sa intre in lumea lui dementa – dovada ca fericirea nu e ce spun ceilalti ca e, ci este ce vrei tu, si o poti gasi chiar si in nebunia simulata. Sau cea cu femeia care vrea sa-si paraseasca sotul dar nu e in stare – decat o aventura fara dubiu acra si banala, mai bine o bănuială eternă ca ar fi putut fi minunat dar te-ai sacrificat unor idealuri mai inalte. Pe ultima, Copilăria unui săpân, mi s-a parut ca nu o poti intelege realmente fără să știi vremurile respective și contextul istoric. Oamenii ajung extremiști cu cele mai bune intenții, în general din seria sunt erou și salvez lumea. Unu’ n-ar salva lumea aruncând dracului hârtia aia la coș!

Marea casă – de Nicole Krauss. Senzațională carte, am avut sentimentul minunat că marea literatură nu este numai în urma noastră, ci se întâmplă acum, în același timp cu noi. Mai citisem History of Love, dar asta mi se pare că o întrece. N-am de gând să o povestesc, cum n-am povestit nici alte cărți, dar dacă aveți de gând să vă faceți scriitori, luați lecții de la Nicole Krauss. E una din cărțile despre care nu uiți nici un moment că e scrisă de cineva. Poveștile sunt captivante, dar sunt doar nivelul de suprafață.

Părinți și copii – de Turgheniev. N-o să înțeleg în veci ce cu rușii ăștia. Nici nu m-am spetit să-i citesc. Am citit ceva Gogol, din Dostoievski doar Idiotul – care mi-a plăcut, vreo 2 volume din Război și pace a lui Tolstoi, și aici se cam încheie povestea. Boierul rus mi se pare o ființă cu adevărat fantastică, cu naivitatea lui monumentală, dar poate faptul că în ultima vreme mi se pare că nu poți înțelege o carte fără a-i înțelege epoca are legătură mai mult cu mine decât cu cărțile pe care se întâmplă să le citesc.

Una din temele comune ale acestor cărți este conflictul dintre părinți și copii. Ca deznodământ, avem de ales dintre: copiii cuminți se însoară, copiii răi mor / sunt călcați de mașini / torturați / torturează pe alții. Câteodată cu și, câteodată cu sau, că omului îi stă bine și cu personalitate scindată. În caz că vă întrebați, părinții sunt bine merci în toate cazurile. Sau nu sunt?..