Plină de entuziasm, m-am interesat care sunt condițiile, am plătit taxa, am cumpărat cărțile, cea curentă plus pe luna următoare, dacă tot eram acolo, am găsit o bonă și m-am apucat de citit. Cu un pic de așteptări, pentru că mai citisem ceva de Rufin, dar și cu precauție, pentru că din titlu era limpede că personajul principal era român.

La clubul de carte nu a fost chiar ce mă așteptam. Nu era vreo discuție moderată în care toată lumea e invitată să-și spună părerea, ci mai mult o ocazie pentru moderatoare să-și spună propriile păreri. Lumea deja se cunoștea, ceea ce era de așteptat, și a fost nevoie să-mi spun numele de douăzeci de ori, fără succes. (Deh, dacă mi-au pus ai mei un nume pronunțabil doar în două limbi din câte are planeta! Nu că n-aș avea de unde alege, dar mă încăpățânez). M-au întrebat cum mai e cu dictatura în România. Le-am zis că nu mai e și am elaborat confuz și neclar asupra României contemporane, realizând în ultimul moment că ar fi fost util să am un discurs pregătit în acest sens, pentru orice eventualitate. M-au întrebat ce caut aici și dacă am fugit de dictatură, ca personajul. Le-am asigurat că nu și că mă aflu aici temporar. După care povestea a continuat ca o lecție: am fost atenționate asupra unor aspecte și nuanțe lexicale și am discutat din avion câteva teme. În orice caz, personajul principal nu te face să te umfli în pene de mândrie că ești român, deși are și calități. Mi-am dat seama că lucrurile se văd altfel din afară decât dinăuntru. Pe aici nu prea sunt români la muncă. Nu ca în sud, în orice caz. Dar cei doi cerșetori din oraș sunt români. Lumea nu știe asta și nici nu prea are idei preconcepute, pentru că majoritatea pe aici nu știu nimic de România. Suntem și fix în partea ailaltă de uniune. Reacția pe care am primit-o cel mai des este ¨A, am un prieten care a fost în România cu un Erasmus, totul era super ieftin, a călătorit peste tot!¨ Super. Înapoi la ce spuneam. Că nu e simplu să îți dai seama ce idei au pe aici oamenii despre români. Eu însă m-am simțit datoare să-l apăr pe personajul Aurel, așa alergic la muncă și ridicol cum e el prezentat, să nu creadă cineva că așa om fi cu toții.

Până la urmă, cartea nu e rea. Aș mai citi ceva de Rufin, dar ceva care să nu fie cu Aurel și nici proză scurtă. La club, dacă mă mai duc, plănuiesc niște comportamente disruptive, dar trebuie să exersez un pic de diplomație până atunci. Ce să zic, se putea și mai rău, se putea și mai bine. Mergem mai departe.