În căutarea unui club de lectură

Titlu: Les trois femmes du Consul. Les enigmes d’Aurel le Consul

Autor: Jean-Christophe Rufin

Editura: Gallimard

Am fost foarte încântată să descopăr că în orașul nostru există un club de lectură la Alianța Franceză, astfel că puteam să împușc doi iepuri dintr-o lovitură: să fac parte din nou dintr-un club de lectură și să fac un jump start la franceza mea ruginită.

Plină de entuziasm, m-am interesat care sunt condițiile, am plătit taxa, am cumpărat cărțile, cea curentă plus pe luna următoare, dacă tot eram acolo, am găsit o bonă și m-am apucat de citit. Cu un pic de așteptări, pentru că mai citisem ceva de Rufin, dar și cu precauție, pentru că din titlu era limpede că personajul principal era român.

La clubul de carte nu a fost chiar ce mă așteptam. Nu era vreo discuție moderată în care toată lumea e invitată să-și spună părerea, ci mai mult o ocazie pentru moderatoare să-și spună propriile păreri. Lumea deja se cunoștea, ceea ce era de așteptat, și a fost nevoie să-mi spun numele de douăzeci de ori, fără succes. (Deh, dacă mi-au pus ai mei un nume pronunțabil doar în două limbi din câte are planeta! Nu că n-aș avea de unde alege, dar mă încăpățânez). M-au întrebat cum mai e cu dictatura în România. Le-am zis că nu mai e și am elaborat confuz și neclar asupra României contemporane, realizând în ultimul moment că ar fi fost util să am un discurs pregătit în acest sens, pentru orice eventualitate. M-au întrebat ce caut aici și dacă am fugit de dictatură, ca personajul. Le-am asigurat că nu și că mă aflu aici temporar. După care povestea a continuat ca o lecție: am fost atenționate asupra unor aspecte și nuanțe lexicale și am discutat din avion câteva teme. În orice caz, personajul principal nu te face să te umfli în pene de mândrie că ești român, deși are și calități. Mi-am dat seama că lucrurile se văd altfel din afară decât dinăuntru. Pe aici nu prea sunt români la muncă. Nu ca în sud, în orice caz. Dar cei doi cerșetori din oraș sunt români. Lumea nu știe asta și nici nu prea are idei preconcepute, pentru că majoritatea pe aici nu știu nimic de România. Suntem și fix în partea ailaltă de uniune. Reacția pe care am primit-o cel mai des este ¨A, am un prieten care a fost în România cu un Erasmus, totul era super ieftin, a călătorit peste tot!¨ Super. Înapoi la ce spuneam. Că nu e simplu să îți dai seama ce idei au pe aici oamenii despre români. Eu însă m-am simțit datoare să-l apăr pe personajul Aurel, așa alergic la muncă și ridicol cum e el prezentat, să nu creadă cineva că așa om fi cu toții.

Până la urmă, cartea nu e rea. Aș mai citi ceva de Rufin, dar ceva care să nu fie cu Aurel și nici proză scurtă. La club, dacă mă mai duc, plănuiesc niște comportamente disruptive, dar trebuie să exersez un pic de diplomație până atunci. Ce să zic, se putea și mai rău, se putea și mai bine. Mergem mai departe.

Precum „katchkavalul”, nu chiar de necitit

Titlu: La lumière était si parfaite

Autoare: Carène Ponte

Editura: Pocket

Nu credeam că reușesc să termin această carte în prima mea vacanță singură cu copiii, dar într-o zi a făcut fiu-meu o toxiinfecție și am stat în cameră, așa că am bifat.

Începutul m-a evervat la culme, cartea e ușurică, de vară, nu aveam așteptări uriașe în afară de a-mi reaminti un pic subjonctivul și si conditionnel. M-a enervat pentru că sunt multe locuri comune și aș vrea câteodată să mă regăsesc un pic în ele, precum tonele de cititoare care lasă review-uri de vis pe toate site-urile. Dar nu, mie îmi venea la fiecare pas să mă indignez și să contrazic pe cineva.

Deci, despre ce este vorba? Despre o femeie de patruzeci de ani care se ocupă de casă și copii și plânge la reclame la lipici de parbriz. Până aici, nimic anormal. Da, multe societăți mai au pași buni de făcut până să recunoască munca domestică ca pe o muncă reală, care necesită efort, planificare, skilluri, etc. Dar cum e când faci munca asta în plus față de job? Da, am empatizat cu Megg când s-a luptat cu corvoada de a schimba așternuturile la paturi, dar bănuiesc că și femeile care muncesc 8 ore plus pe zi schimbă așternuturile la paturi, nu? Ok, poate nu storc portocalele în fiecare dimineață, dar, ca una care a avut exces de portocale lunile astea, am aflat că sucul e bun și a doua zi, ba chiar și a treia, nu e precum cafeaua, să-l faci în fiecare zi. Dusul și luatul copiilor de la școală nu e o plăcere, dar de la o anumită vârstă te aștepți să reușească singuri, nu? Și apoi ce m-a enervat este ce repede a virat această doamnă delicată și sensibilă care nu îndrăznea să răsufle contra familiei către niște texte și atitudini pe care mi-ar fi prins bine să le fi avut la mine acum ceva vreme, dar nici acum nu cred că simt atâta îndreptățire să le debitez. Bine, în mod normal i-ar fi luat 3 – 5 ani și o mică avere la psihoterapeut să ajungă acolo dar totuși cartea trebuia să-și facă loc în geanta de plajă, nu pe raftul cu Balzac.

Ca să nu mai zic de povestea călătoriei, care se sprijină mai multe pe ipoteza ignoranței cititorilor în materie de geografia de la est de Italia, decât pe vreo documentare serioasă. Nu m-am bălăcit pe tot litoralul bulgăresc, dar bag mâna în foc că Marea Neagră e tot neagră peste tot iar dacă vrei apă transparentă și turcoaz ca în Mediterană, acolo trebuie să te și duci. Însă cel mai tare m-a atins descrierea katchkavalului – o brânză bulgărească, aflăm, cam ca gouda, dar mai fadă, totuși nu de nemâncat. Râdeam eu de verii mei că primesc pachete cu mâncare de la părinți de parcă Europa nu a mai văzut salam și biscuiți până să emigrăm noi, dar acum că-mi trimite mama cașcaval prin curier, nu pot decât să spun cu obidă că autoarea a nimerit perfect descrierea acestui roman: e ca o carte bună, dar fadă, dar totuși nu de necitit dacă nu ai altceva. Iar despre cașcaval, numai de bine.