Categorie: dileme mai vesele sau mai tragice

Despre bine, rău și artă (în cazul în care sunt diferite)

ora albastraMi-am luat cu mine în concediu două cărți pe care le-am ales, recunosc, după dimensiune, ca să-mi încapă în bagaj mai multe creme de soare, pălării, eșarfe și alte lucruri pe care nu le-am folosit. Una din ele este Ora albastră, de Alonso Cueto, o carte despre care nu știam nimic, pe care am cumpărat-o de la reduceri pentru că era ieftină și pentru că se terminaseră cele din seria lui Updike cu Rabbit pe care le tot vreau de o vreme, dar se pare că nu suficient de mult.

Am citit-o și m-aș fi întristat dacă n-aș fi fost într-un mediu foarte competitiv din acest punct de vedere, pentru că m-am dus să văd filmele de la Anonimul, care anul ăsta au fost lipsite de orice fel de umbră de optimism (sau poate n-am fost eu la alea optimiste, preocupată fiind să citesc cartea).

Lăsând la o parte povestea din prim plan, cartea dărâmă mitul celor buni și celor răi, al persecutorilor și salvatorilor. În aceeași linie, am văzut la Anonimul un film mai vechi, Taking sides,  despre perioada de după al doilea război mondial în Germania în plină campanie de denazificare (în particular a lumii artistice), când nu mai era clar care sunt cei răi și care sunt cei buni, cel puțin la nivelul mijloacelor, pentru că odată ce scopul e ce trebuie, mijloacele nu mai sunt relevante, după cum bine am învățat cu toții. Pornind de aici ca omul beat pe șaișpe cărări m-am apucat să mă mai documentez pe acest subiect interesant al artei vs ideologie, care nu devine interesant decât atunci când ideologia e greșită (chiar și post factum). Așa că mi-am propus să văd și alte filme de Istvan Szabo pe tema asta, omul având în mod evident propria cruce de dus pe care încearcă să o exorcizeze prin artă. Interesant cum arta este și scop, și mijloc.

Vremurile extraordinare fac oameni extraordinari

cele patru fugiCitind Cele patru fugi ale lui Manuel, mi-am adus aminte de Ora 25, numai că Manuel, spre deosebire de țăranul lui Gheorghiu, voia să fugă, nu să se întoarcă, deși până la urmă tot un fel de întoarcere este și fuga lui.

Aparent, romanul este povestea unei întâmplări reale, adică a existat cineva, un student, cam aiurit de felul lui, care chiar a încercat de 4 ori să fugă din URSS în decursul unui an, ultima dată cu succes. M-am tot întrebat, citind cum săracu tot pleacă și tot e adus înapoi mai mult sau mai puțin politicos,  dacă eu aș fi avut curajul să plec, sau dacă aș avea curajul acum, în cazul în care lucrurile o iau pe lângă drum. Răspunsul a fost, din păcate, mai simplu decât mă așteptam. Probabil că nu, de vreme ce nu mă pot hotărî să plec nici acum, și nu mă ține nimeni cu pușca să stau aici. Poate tocmai asta este. Dacă m-ar obliga cineva să stau, probabil că mi-aș dori mai tare să plec. Atunci când lucrurile sunt fantasmagorice și nu le mai înțelegi, începi să faci și tu lucruri pe care altfel nu le-ai face și îți asumi riscuri pe care altădată le vedeai doar în filme.

Cât despre carte, e bine scrisă, deși la început parcă mai scârțâie; ori autorul, ori traducătorul au o predilecție pentru cuvântul „ucaz”, despre care am aflat cu această ocazie și ce înseamnă, dar și că e ieșit din uz de ceva vreme. Apoi sunt câteva pasaje redundante despre gândurile personajului, care nu adaugă mare lucru poveștii, ci repetă ce-a mai gândit omul și mai devreme. Un editor bun ar fi putut rezolva aceste mici neajunsuri. Pe parcurs cartea e mai unsă, merge mai cursiv, până spre final când nu prea mai înțelegi de ce mai continuă povestea, pentru că e clar că a patra fugă a reușit, dar motivul este unul care îi va ajuta pe cei care vor să ecranizeze cartea să înceapă cu un individ bătrân, într-un șezlong, povestind: Pe când eram tânăr și locuiam în Berlin, am întâlnit un tip care trecuse prin niște chestii..