Ce iese când amestecăm politică și literatură

farmecul discretO altă carte pe care am cumpărat-o în spiritul experimentelor literare (și pentru că era ieftină) a fost tradusă în română ca Farmecul discret al vieții conjugale (titlul original și mai inspirat: State of the Union), deși partea cu discreția este adăugată de editorii români, în carte ea se epuizează după primele 100 de pagini (da, e o carte voluminoasă din păcate). Prima parte, mai scurtă, se întâmplă cu 30 de ani înainte de restul cărții și este de departe cea mai captivantă, bine scrisă și promițătoare ca poveste. Din păcate, magia se oprește aici. Partea a doua este stridentă și atroce. Autorul este sensibil ca un GPS, nu ne iartă de niciun detaliu al traseelor auto pe care se plimbă personajele sale, în 30 de metri la dreapta pe B364, după doi kilometri vă înscrieți pe prima bandă pentru ieșirea spre A67, atenție ambuteiaj în față, etc, boring. În același timp, chiar dacă acțiunea se petrece în Vermont, Maine și Massachusetts, peisajul e atât de anost descris, atunci când i se acordă atenție, că ar putea avea loc la fel de bine la Urlați sau altă așezare renumită peisagistic. Apoi, deși nu e clar cu cine „ține” autorul, e limpede ca lumina zilei pe cine nu are la suflet și ce polițe politice are de plătit. Chiar dacă empatizez oarecum cu alegerile lui, prezentarea exagerată reduce din credibilitatea poveștii. Una peste alta, cartea (sau mare parte din ea) este o isterie dementă de pseudovalori. Dacă autorul a vrut să prezinte realitatea, atunci realitatea (contemporană) îmi dă fiori pe șira spinării. Dacă a dorit să fie mai artistic de atât și să ne atragă atenția asupra unor probleme morale ale societății americane curente, atunci a fost tot atât de subtil ca o trompetă care-ți sună direct în timpan. Dezavantajul este că, după ce îți trece stupoarea inițială, n-o mai iei în serios, devine iritantă în loc de alarmantă.

Ignorând ambalajul, povestea te confruntă cu niște întrebări valide despre alegerile pe care le facem în viață, ce înțelegem prin familie, relația pe care o avem cu copiii noștri, cine ne sunt prietenii etc. Și chiar dacă răspunsurile pe care le propune sunt grotești, asta nu diminuează valoarea întrebărilor. Întrebarea cea mai înspăimântătoare pentru mine este însă în ce fel de societate trăim. Apoi mă liniștesc, pentru că, din fericire, între mine și societatea descrisă în carte se află un continent și un ocean.

Mă mir că nu s-a făcut film după această carte, e perfectă pentru așa ceva. Ba chiar ar putea ieși ceva mai bun.

Filosofie de doi bani

fata-cu-portocale_1_fullsizeNu știu despre voi, dar eu una mi-am închipuit de multe ori cum ar fi să scriu o scrisoare pe care ceilalți să o citească după ce am murit. E un exercițiu interesant, pe care din păcate nu l-am dus niciodată mai departe de scenariul în care ceilalți (știu ei cine), după ce citesc, își dau seama brusc cât au fost de haini, hapsâni, etc și se zvârcolesc de-a pururi în iadul realității în timp ce eu mă relaxez pe câmpii eterne. Am citit Fata cu portocale în pregătire pentru Lumea Sofiei, mai precis ca să am motive de critică, pentru că dacă e să te motiveze cineva să citești o carte, cea mai sigură metodă e să-ți spună că nu vei pricepe nimic din ea. Revenind la scrisoarea din cartea de față (atenție, spoiler), nu mi s-a părut așa de spectaculos să te întrebi, sau să întrebi pe alții dacă ar alege sau nu să se nască știind că vor muri după o scurtă vreme. Oricât de mult ai trăi, comparativ cu cât nu trăiești, e puțin. Apoi, presupunând că existi în general într-o formă care îți permite să decizi dacă ai chef să te naști sau nu, bănuiesc că decizia este cumva similară celei de a cumpăra sau nu o cafea dintr-un loc nou și nu prea ieftin. Poți să iei țeapă, desigur, dar cât de tare vei fi afectat pe termen lung (în acest caz particular, pe vecie)? Sau poate să fie foarte bună și după ce iei două guri, să vină un tâmpit și să ți-o verse pe jos. Din nou, cât de trist e acest scenariu în marea schemă a lucrurilor?  Oricum aș privi lucrurile, nu mi se pare o întrebare validă. Dacă e ceva de capul vieții ăsteia, atunci merită să o încerci no matter what. Dovadă sunt încasările senzaționale pe care le poate avea o dramă bună – nu vrem doar să râdem; decât nimic, merge și un plâns sănătos. Iar dacă nu e nimic de capul ei (al vieții adică), întrebarea nu are relevanță: poți să alegi să trăiești, sau să nu alegi, nu contează.

În afară de această dezamăgire centrală, cartea nu e rea. Cred însă că e mult mai interesant să o citești în adolescență, să rezonezi mai bine cu personajul (care mie nu-mi sună deosebit de adolescent, dar poate am uitat eu cum e).