Meinungen vs Ansichten

an prost

Nu, n-am progresat atât cu germana încât să mă dau mare cu diferențe subtile între cuvinte (de fapt sunt foarte departe de acest punct), dar am ales acest titlu pentru că este una dintre dilemele autorului: opinii, păreri care se pot schimba de la o zi la alta sau puncte de vedere stabile, formate în timp, rezultate ale unei deliberări serioase și profunde?

N-am citit această carte până acum din superstiție, și rău am făcut, pentru că e senzațională. E scrisă pe 3 voci, la propriu: fiecare pagină e împărțită în 3. Vocea principală, sau cea mai pregnantă în prima parte este a personajului autor. Adică personajul principal este cineva, ar putea fi chiar autorul, care scrie o colecție de eseuri despre lucruri importante în viață, cum ar fi drepturile omului, democrația, etc. A doua voce este vocea personală, ne-auctorială, a personajului, care povestește foarte succint despre secretara lui, o vecină, filipineză frumoasă întreținută de un australian mai în vârstă, finanțist. A treia voce este a ei, a secretarei. De la început, nu am avut nicio îndoială despre cum trebuie să citesc: exact în ordinea în care e tipărită, chiar dacă te întrerupi la jumătatea frazei uneia din voci și apoi trebuie să reiei. Doar așa simți efectul de film de artă, în care planurile sunt povestite unele peste altele, se întâmplă în același timp și se luptă să iasă în față. Mi-au plăcut și eseurile, care ocupă cam 60% din volumul cărții, nu sunt doar spre exemplificare, sunt substanțiale, iar faptul că au vocea lor proprie, și nu doar un „despre”, dă substanță întregii povești. O substanță sumbră de altfel, care te face să te gândești la ce bun să mai continui. Desigur, dacă ești scriitor, dacă vezi lucrurile astea, poți gasi un sens al vieții tale în a le expune. Dar dacă nu ești creator? Dacă nu te mână înainte niciun imbold de neoprit de a împărtăși cu ceilalți ce ai de spus? Pentru că, mai mult decât cineva care știe să scrie bine, un scriitor este acela care are ceva de spus.

Mulțumesc, sunt bine

omulAm citit Omul care călătorea singur pentru că țineam să mă conving că Ora 25 este mai reprezentativă pentru autor decât Casa de la Petrodava. Din păcate, întrebarea rămâne în continuare deschisă. Tot nu mi-e clar dacă avem de-a face cu o carte genială (Ora 25, adică) sau cu un autor genial. Cartea este oarecum autobiografică, scrisă în apărarea autorului, care a fost acuzat de antisemitism pe baza unor scrieri de tinerețe în care se pare că zicea ceva rău de niște evrei. Fie și numai pentru valoarea documentară, cartea merită citită. Și merită să petrecem un minut – două reflectând la evenimentele care au făcut lumea noastră să arate așa cum arată și la modul în care se văd principiile în funcție de unghiul din care te uiți la situație. Nu încerc să fiu criptică și nici să fac filosofie de doi bani. Poate mulți dintre voi ați fost prezenți mai mult decât fizic la orele de istorie și ați reflectat îndelung și serios la consecințele celui de-al doilea război mondial asupra lumii noastre. Poate ați înțeles exact care a fost poziția României și implicațiile ei. Ei bine, vă invidiez. Eu nu.  Istoria mi s-a părut cel mai boring domeniu ever. Lumea mi s-a părut un dat, prezentul mi s-a părut singurul posibil, cei buni sunt buni și cei răi sunt răi, chiar dacă ăia buni o mai dau ocazional în bară.

Revenind la carte, ce mi se pare cu adevărat de neînțeles este însă poziția finală a personajului  / autor care, în fața realității ocupației României de către sovietici, exclamă că numai Dumnezeu sau SUA ne mai poate salva. Asta după ce petrecuse o vreme după război în închisorile americane din Germania, unde nu a fost chiar ca la sanatoriu. Poate că nu înțeleg eu poziția subtilă a autorului, dar, în orice caz, dacă acestea două sunt opțiunile, atunci mulțumesc, sunt bine, nu mă salvați prea tare.