Categorie: dileme mai vesele sau mai tragice

Spre țara făgăduinței

Povestesc cu o prietenă despre această carte și mă întreabă: cu toate nenorocirile care se întâmplă lângă noi și de multe ori chiar nouă, cum de mai pot să citesc așa ceva? Cărți despre copii și foamete. Și recunosc că pot să le citesc tocmai de asta. Pentru că pune lucrurile în perspectivă. Pentru mine. Nu pentru războiul care se întâmplă aproape de locul pe care îl consider și eu acasă, chiar dacă acum sunt foarte departe de el. Nu e vreo mândrie să recunosc, dar dacă citesc despre cum altora le e sau le-a fost rău, îmi amintesc mai abitir cum îmi e mie bine. Și îmi amintesc de ceea ce am: haine, casă, mâncare, precum și mii de alte lucruri drăguțe, dar dispensabile.

Titlu: Trenul spre Samarkand

Autoare: Guzel Iahina

Editura: Humanitas

Observ cu această carte că există un nou fel de roman, care cumva combină narațiunea cu jurnalismul. Unde am mai văzut asta recent? A, aici. Poate pentru că jurnalismul a cam dispărut din outleturile lui normale, unde a fost înlocuit de fiction senzaționalist. Așa că s-a insinuat unde a putut. Sau poate a existat acest tip de roman întotdeauna, dar acum l-am descoperit eu.

O poveste neagră dar plină de speranță, cu un mesaj de genul vremurile sunt grele, dar există oameni buni peste tot, dar eu mă întreb, chiar așa o fi? Nu sunt naivă să-mi închipui că dacă ar exista atâția oameni buni, n-ar mai exista situațiile negre. Am văzut cu ochii mei nenumărate circumstanțe în care o mulțime de oameni individual bine intenționați și cu neuronii la ei au produs un rezultat colectiv inimaginabil de prost. Sau poate nu este despre oameni buni, în sine, ci despre cum oamenii pot face și lucruri bune. Și lucruri îngrozitoare, dar și lucruri bune, poate pentru că speră să-și spele păcatele în felul ăsta. Dar dacă nu ar avea păcate, ar face ei lucruri bune? Dumnezeu știe.

Mi-au părut interesante personajele cărții: cele două personaje principale masculine și cele două personaje principale feminine. Rațiunea și simțirea. Mama Rusia care te iubește dârz până la moarte și Habarnam douăzeci de ani mai târziu. You love to hate them. Celelalte două personaje sunt mai puțin arhetipale dar oarecum mai politice. Cineva care a coborât, cineva care a urcat. Oameni diferiți, cu suferințe incredibile, care s-au întâlnit pe un tărâm comun pe care nici unul nu și l-ar fi imaginat în viața lui dinainte. Câteodată mă întreb dacă nu cumva trăim și noi fix asta, viața „dinainte”. Cu toate problemele noastre, majoritatea mărunte, toate plângerile în care ne scufundăm, toate neplăcerile, uităm să ne minunăm ce dar minunat este să te poți bucura de primăvară, să ai timp liber, să explorezi natura, să râzi împreună cu ai tăi.

Iubește-ți aproapele. Sau măcar înțelege-l.

la_partDupă cum se poate observa, mi-a luat foarte mult timp să citesc această carte, La Part de l’autre, de Eric-Emmanuel Schmitt.

Ideea cărții mi s-a părut genială de la bun început: să explorăm ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi fost admis la Academia de Arte Frumoase din Viena și ar fi devenit pictor. Cum ar fi arătat viața lui, cum ar fi fost el și cum ar fi fost, până la urmă, lumea în care trăim. Povestea e spusă pe două planuri, povestea adevăratului Hitler în paralel cu povestea celui virtual, numit de autor Adolf H.

Dificultatea a venit din faptul că în prima parte, ambele personaje sunt deosebit de antipatice. Citind jurnalul scriitorului legat de munca lui la acest roman, m-a amuzat faptul că a fost surprins în timp ce scria că tânărul Hitler iese din scriitură mai simpatic decât dublul lui. Îl pot asigura că nu este așa, ambele personaje sunt în egală măsură detestabile. Schmitt scrie că s-a apucat de această carte pentru a combate ideea ca monștrii istorici sunt făcuți din alt material decât mine și decât tine, încercând să arate că ne putem îndrepta în orice parte în funcție de semnificația pe care alegem să o dăm circumstanțelor, că răul nu e un dat, nu e o boală cu care te naști. Adică ar trebui să-i înțelegem, cu disclaimerul că a înțelege nu înseamnă neapărat a justifica. Ei bine, el cel puțin s-a străduit. Nu cât să-i și iasă, totuși. E dificil să citești o carte în care personajele sunt neplăcute pentru că autorul nu le place. Mă gândeam în timp ce citeam că nu e fair faptul că autorul are prejudecăți față de personajele sale, e ca și cum nu le-ar da nicio șansă, el știe că sunt rele orice le-ar pune să facă sau să zică. Aproape că mă simțeam datoare să le apăr și să le dau eu o șansă (în ciuda dezgustului eficace transmis de autor) și așa s-a făcut că am perseverat, am trecut de început și apoi a devenit mai simplu.

Din punctul meu de vedere, autorul nu a reușit să se detașeze, cel puțin nu la început, ceea ce e un pic paradoxal, pentru că tânărul Hitler care nu apucase să supere decât pe taică-su cu ideile lui artistice este prezentat de Schmitt într-o lumină mai proastă decât bătrânul și bolnavul Hitler care continuă să oripileze o planetă întreagă minus una, două țări confuze.

Cât despre ce am înțeles eu, mi se pare că pe măsură ce personajul devine mai Hitler, este mai concentrat în sine și mai rupt de context. Îmi dau seama că asta a vrut autorul să transmită, și poate s-a ferit să transmită prea mult, să-l facă prea ușor de înțeles. Eu oricum eram convinsă de la început că oricine poate deveni orice. Da, a fost și el un om ca noi. Din păcate, a supraviețuit acestei etape.