Categorie: despre iubire (şi prin împrejurimi)

Iubire, în ciuda

Acum că am citit cartea, înțeleg cum poți să nu-ți dai seama că Ai toată viața înainte e scrisă tot de Romain Gary și să-i dai premiul Goncourt încă o dată.

E o carte scrisă din perspectiva unui copil dezavantajat, sau în situație de risc, cum am zice acum, crescut de o femeie bolnavă care se ocupa cu găzduitul clandestin al copiilor prostituatelor.

Chiar dacă e scrisă în cu totul alt registru decât Promisiunea zorilor, e tot despre relația cu mama, cea dispărută sau cea care dispare acum. Tonul e dulce-amar, cartea este tristă per ansamblu dar plină de viață, cu izbucniri de veselie aproape isterice, cam ca un clovn înspăimântător la circ. Deși nu e nimic de invidiat în circumstanțele personajelor, cartea este despre atât de multă iubire, că nu poți decât să le invidiezi. De fapt, circumstanțele personajelor sunt la modul serios grotești, și poate tocmai asta a fost intenția, să arate că viața e un bordel, o comedie sinistră, pe care o poți vedea cu toată luciditatea și cu toate astea să fii capabil să iubești îngrozitor de mult. Sau poate nu asta a fost, habar n-am.

Despre fericire sau lipsa ei

Când am primit pentru club cartea asta – De ce să fii fericită când poți fi normală?, de Jeanette Winterson, am crezut că este altceva.

Eram atunci cufundată în curentul anti-„fericire cu orice preț” (vezi School of life, de exemplu) și am interpretat-o în această notă: fericirea e un produs pe care multă lume (comercială sau nu) încearcă să ți-l bage pe gât, dar în realitate este o iluzie most of the time, așa că ar fi mai bine să acceptăm normalitatea vieții, cu suferințe, frustrări și rare momente de fericire.

Ei bine, cartea este fix invers (adică susține fericirea în detrimentul normalității), dar definițiile termenilor sunt diferite; nu e plasată în universul insta-fericirii, ci în realitatea celor care nu au trăit mare parte din viața lor pe rețelele sociale și deci normalitate pentru ei nu are neapărat o conotație aspirațională, cât (probabil) una care reglementează. Este povestea autoarei, modificată ca să poată fi spusă, pentru că este o poveste grea și plină de tristețe, cu atât mai mult cu cât stilul în general este unul sprinten și plin de umor (negru, mostly). Mi-a plăcut mult, mai ales modul cum trece de la povestea unor evenimente trecute, reinterpretate, la gânduri și interpretări explicite. Cărțile te pot salva, într-adevăr, îți poți rescrie viața într-o versiune pe care să o poți digera mai bine, deși nici această versiune nu este, nici pe departe, vreuna ideală.