Categorie: despre iubire (şi prin împrejurimi)

(ne)clar de toți și toate

E a treia carte pe care o citesc de Romain Gary și pare că e un autor cu multe stiluri. Cartea asta, Clar de femeie, e una scurtă și aduce pe alocuri a Boris Vian, dialogul e cumva fantastic și dificil de înțeles fără a face salturi mari încolo și încoace. Sau poate vremurile astea uscate și concrete mă țin departe de orice e câtuși de puțin subtil. E un fel de poveste de iubire, de fapt sunt mai multe povești de iubire, mie mi-a fost greu să empatizez cu unele din ele, dar poate și asta e doar consecința unor locuri comune plantate în capul meu. Cam asta am simțit citind cartea, o nepotrivire culturală, de timp, spațiu și mediu. Am citit că s-a făcut un film dupa carte, cu nume celebre dar review-uri proaste, nici nu știu dacă l-aș vedea. Povestea paralelă a dresorului de animale m-a impresionat mai mult, poate grotescul ei îmi este mai familiar decât iubirile eterice trăite de personajele principale. Nimic din ce spun nu e o critică a cărții; mai degrabă nu m-am ridicat eu la înălțimea ei.

În loc de filme de Crăciun

Nu prea am reușit să mă țin de citit în ultima vreme. Nu de romane, în orice caz. Așa că l-am scos din raft pe ăsta, care promitea o lectură ușoară și nesolicitantă. În mare parte, așa a și fost. Se cam întinde cu primul episod al poveștii și, dacă ai citit recenziile, te tot întrebi când vine conflictul, când se întâmplă nenoricirea, că totul pare doar o șampanie și o distracție. Nu vreau să dezvălui povestea, însă. Cel puțin, nu detaliile.

În mare, este despre o femeie care, la bătrânețe, uitându-se înapoi spre viața ei, constată că a fost bună la 3 lucruri: să coasă haine, să facă sex și să fie o bună prietenă. Nu e rău, nu e rău deloc. Ideea care m-a pus pe gânduri este aceea că poți fi un om bun și dacă nu ești curajos, și dacă nu vrei să fii într-un cuplu sau să ai copii, și dacă nu poate avea nimeni încredere în tine. Poate unora, mai luminați, le sună evident: normal că nu trebuie să fii perfect, de altfel nimeni nu este, toți avem bubele noastre. Mda, dar unele bube par a fi mai puțin acceptabile decât altele. Dacă dintr-o dată am revelația că vreau să explorez lumea și dispar la orizont după ce îmi las copiii pe la rude, nu cred că multă lume o să mă felicite pentru imperfecțiunile mele. Oare era societatea mai tolerantă atunci? În ultima vreme așa mi se pare, că în anumite privințe, așteptările sunt în continuă creștere și, odată cu ele, presiunea pe care o punem pe noi să fim la înălțime. Din păcate, asta nu ne și ajută să fim mai la înălțime decât am fost vreodată, dar în schimb ne împinge să ne comparăm cu un standard mai înalt.

New York-ul pare că are o treabă cu „fetele” (vezi și serialul Girls). Cum cartea e doldora de personaje declarat imperfecte (de ambele sexe), mă întreb dacă e vreo metaforă sau vreo referință culturală pe care nu o prind eu. Una peste alta, pentru mine a fost exact ce trebuia, cartea potrivită la momentul potrivit.