Din colecția de la Bruxelles am citit Le coeur synthetique, de Chloé Delaume. Cum rareori e ceva întâmplător în viață, nici cartea asta nu cred că m-a găsit din întâmplare așa, chiar acum. Nu a fost deloc o lectură confortabilă. Pentru că în acest moment, pentru mine, se termină o perioadă și alta începe, simt nevoia să mă apropii de alte perspective feminine, dar nu ca să-mi validez ruminațiile ci dimpotrivă, ca să ies din perspectiva mea, să iau un pic de distanță de aceleași și aceleași gânduri pe care le plimb încolo și încoace de prea multă vreme.
Cartea e scrisă la persoana a treia, dar într-un mod ciudat, de parcă și autoarea a căutat o distanțare de eroină, a vrut să o arate din afară, dar ca atunci când spui tare Nu, nu sunt eu, întreb pentru un prieten, chestia asta nu are nicio legătură cu mine!
Nu știu dacă a fost intenționat sau nu dar pe tot parcursul romanului persistă sentimentul că Adelaide, eroina, e o persoană ușor ridicolă, așa cum caută ea iubirea cu toată lista de condiții atașată. Poate cartea e o satiră și nu mi-am dat eu seama, dar pe alocuri m-am întrebat dacă e o poveste tristă cu care să empatizăm și față de care să ne arătăm compasiunea, sau e o comedie a slăbiciunilor umane de care să râdem ca să le exorcizăm din noi. Seamănă destul de tare cu remake-ul la Sex and the City, minus aerele, locurile comune și butaforia americane.
Cam atât despre cartea asta. Nu mi-a plăcut, dar mai bine că am citit-o.
Am citit cartea în noiembrie 2021, pentru clubul de carte, am scris ceva, am uitat, m-am sucit, au venit altele. Reiau acum (iunie 2023), ca m-am săturat de coada de ciorne începute și nepublicate.
Ce scriam atunci:
Nu înțeleg nimic din cartea asta. June pare un personaj gol de conținut, e greu să-ți dai seama ce găsesc Henry și Anais atât de atrăgător la ea. La început, cu imaginea Umei Thurman în cap, îmi închipuiam o femeie elegantă și aranjată, dar apoi când citesc despre rochia uzată, ciorapii de bumbac, rujul prost aplicat și în general sărăcia în care trăia, nu mai știu ce să cred. Anais Nin spune despre ea că e o cutie goală, plină cu minciuni și închipuiri, dar o iubește pentru că e frumoasă. Am tot citit despre viețile lor trei, ce s-a întâmplat după perioada descrisă în carte. Bine, am citit pe Wikipedia, nu vreo biografie oficială. Au fost excentrici tot timpul, dar oare în zilele noastre nu ar fi fost etichetați drept abuzivi? Suferind de boli mintale și tulburări de personalitate? De fapt, deși probabil din motive diferite, așa au fost și pe vremea lor.
Citeam o recenzie a cărții de pe un alt blog de carte, o compunere frumoasă și descriptivă, punctată pe alocuri de comentariile incredule ale autoarei despre aspectele scandaloase ale vieții lui Anais Nin. Era evidentă încercarea disperată de a normaliza viața autoarei, incestul nu a existat, viața dublă nu, a fost o romanță nefericită, de fapt ea nu îl iubea pe Hugo că doar nu poți iubi doi oameni în același timp, asta nu e dragoste adevărată, toată lumea știe. Acuma, ce știe toată lumea nu e treaba mea, dar nu cred că am nevoie să-mi îndulcească cineva povestea și să o facă mai acceptabilă cultural. Nu de asta nu mi-a plăcut, ci pentru că nu am rezonat cu emoția centrală a cărții. Dar poate fix asta e, că e atât de departe de mine, încât nu pot rezona. Toți psihologii de pe YouTube s-au asigurat că poți aloca un cod de boală oricui.
Ce mai scriu acum:
Văd pe copertă că e o carte revoluționară. Mai corect ar fi spus, a fost revoluționară la vremea ei. Când citesc că e ceva revoluționar, mă aștept să-mi scuture viața, măcar parțial. Dar lucrurile s-au mișcat, ce era revoluționar atunci poate că este common place acum, iar pe lângă faptul că nu îți scutură viața, te și trimite să studiezi în ce sens a revoluționat opera respectivă societatea vremurilor ei! Cum era înainte și cum a fost după? Ce luăm noi acum de bun dar ¨înainte¨ nu exista? De altfel, în mare măsură, nici acum nu prea există o combinație serioasă a prozei bune cu zona sexuală a existenței. De parcă oamenii ori fac sex, ori fac tot restul și în niciun caz nu există vreo posibilitate de a le cuprinde pe toate într-o singură expresie artistică. Filmul din anii 90 a fost promovat cu o avalanșă de epitete precum hot, sexy, senzual, erotic etc, cu un entuziasm care suna a Fraților, putem vedea pornache la cinema, cu popcorn și în public! Mai nimic despre restul valorii artistice a filmului, că nu vrem să alungăm publicul cu vreo aluzie la finețoșenii culturale.
Între timp m-am documentat și aparent filmul a inaugurat o categorie nouă de interziceri cinematografice, zice un reviewer că din cauza unei poze la care se uita Anais pe la începutul filmului. Că muream de curiozitate, am căutat și poza, era (probabil, că după cum spuneam, nu am văzut filmul) o reproducere după o pictură pe lemn din Japonia de acum 200 de ani (e pe Wikipedia). Indiferent ce a încercat femeia să revoluționeze, cred ca mai durează un pic să se prindă prin toată lumea.
Cartescu 