Stăteam în sala de aşteptare la Medsana şi profitam de cele 10 minute de linişte pentru a frunzări o revistă de modă şi mode în care îmi spusese o prietenă că voi găsi scenariul unei amintiri care nu a mai încăput în Aminitirile din epoca de aur (deşi putea înlocui cu succes povestea cu curcanul, zic eu).
Până să ajung la scenariul cu pricina, mă opresc la pagina care te invită la culturalizare să văd şi eu măcar în revistă ce mai expune şi mai citeşte lumea în Bucureşti. Aşa am aflat de această cărticică pe care am găsit-o la Cărtureşti (un bun pretext să mă mai duc pe acolo să fac liste de cărţi pe care nu o să apuc să le cumpăr).
E foarte scurtuţă şi conţine fix ce promite, câteva amintiri bine povestite care îţi dau un pic din savoarea lumii de atunci, atât de asemănătoare, dar atât de diferită. De citit într-o pauză de altă carte (eu am citit-o în pauza de Huxley, că părea că n-o să-i văd sfârşitul).
Când citesc cărţile lui Kundera îmi apare imaginea unei gări pustii. E spre seară, nu e încă întuneric, dar nici lumina nu mai este veselă, la restaurantul gării sunt feţe de masă pătate şi miroase a mâncare de duzină, dar nu proastă, câţiva oameni, puţini, aşteaptă trenul sau pe cineva făcând lucruri fără nici o importanţă. Gara e veche, fără stil, neîngrijită. Nu ştiu de ce îmi apare imaginea asta, poate e o amintire, poate e o închipuire, în orice caz nu vreau să spun nimic mai profund decât că asta e imaginea care îmi apare. Poate chiar e din vreo poveste de-a lui.
Cartescu 