Categorie: despre iubire (şi prin împrejurimi)

Mi-a venit o idee

Titlu: Accidentul

Autor: Mihail Sebastian

Editura: Vox

Aveam de citit cartea pentru club și nu m-am îndurat să dau de două ori mai mult să o iau de la o editură cu nume, nu pentru că nu credeam că merită, ci pur și simplu pentru că nu-mi prisoseau banii și credeam că nu contează. Cartea e carte, nu? Chiar dacă arată mai rău coperta. Ei bine, nu. Varianta asta este atât de plină de greșeli, de litere și cuvinte întregi mâncate, ciuntite, înlocuite, că pe alocuri trebuie să faci un efort de imaginație pentru a reconstitui sensul. M-a cam deraiat de la lectură toată această caznă de a suplini neglijența unui tehnoredactor probabil prost plătit și nemotivat.

În carte însă am regăsit o prospețime pe care am mai simțit-o citind Obeliscul negru al lui Erich Maria Remarque. Subiectele sunt diferite și nu mă pricep la teorie literară ca să susțin vreo asemănare stilistică între cei doi, dar citindu-le cărțile, am văzut scene și emoții, altminteri cunoscute și pictate de toată lumea în toate felurile, de parcă ar fi noi, proaspete, de parcă acum au fost simțite pentru prima oară. Sigur, povestea poate părea și trasă de păr și desuetă, depinde în ce registru vrei să o vezi. Pe mine m-a încântat să citesc un roman care nu e după o rețetă pusă la punct, ci are mai multe fire narative, mai multe voci; un pic deconcertant, dar proaspăt.

M-a surprins faptul că Nora, după toată partea de început, se consideră a fi o ființă plictisitoare și cuminte. Sau poate vremurile noastre sunt mai convenționale, mai reglementate. Suntem mai circumspecți poate. Sau poate doar eu, pentru că totuși personajele au altă vârstă. Chiar și partea asta cu vârsta e confuzantă. În zilele noastre, ești tânăr până la moarte. În zilele acelea, acești tineri erau, într-un sens, deja bătrâni. El era un domn – sau așa ți-l închipui din prima parte și apoi nu mai poți altfel. Ea era o fată bătrână. În realitate, pe ea o pot vedea în jur și pot disputa acest apelativ. Pe el însă nu. Nimeni nu e domn la vârsta aceea în zilele noastre.

În fine, mi-a plăcut. Când îți închipui că gata, se termină, ai prins subiectul, chiar atunci începe altceva, apar alte personaje, alte sondări, alte probleme. Ca și cum ai spune: Știi ce? Mi-a venit o idee..

Terapie cu barosul

Titlu: Autopsia unei așa-zise căsnicii banale

Autor: Marie-Renee Lavoie

Editura: Trei

Poate se vede cu ochiul liber un trend în alegerile mele literare din ultima vreme. Da, și cartea asta este despre o femeie de 45 plus de ani care rămâne singură, la fel ca precedenta. A fost marketată ca fiind Bridget Jones a Canadei, dar eu am găsit-o departe de savoarea originalului.

Nu că n-aș fi râs, sau că personajul nu mi-a fost simpatic, sau că aș fi găsit-o lipsită de valoare literară. Dimpotrivă. Dar mi s-a părut cam subțire în conținut. În așa măsură încât la final, când chiar are un side story cât de cât, mi se pare că e din alt film și nu se potrivește. De altfel, și titlul este misleading, pentru că nu prea e nicio autopsie și nu e niciun mister legat de cauza decesului.

Dar treaba care m-a derutat complet, atenție spoiler, este cu câtă ușurință acesta femeie anostă, plată și banală reușește să-și exprime furia în moduri relativ violente nu doar fără consecințe, dar și fără mustrări de conștiință. Cu siguranță am fost invidioasă, dar și oarecum iritată pentru că toate piesele universului din jurul ei s-au așezat ca într-un prospect de lego, s-o îndreptățească pe ea la orice manifestare de nervi poftea.

Și, la o adică, în ce sens era anostă? Eu nu cred că o persoană plată, fără o practică serioasă în domeniu, devine peste noapte o scorpie asertivă capabilă să urle graso după cumnată-sa sau să o joace pe degete pe soacră-sa atât de măiestru (mi-a plăcut schema, de reținut).

Auzisem că există și o continuare, dar mai bine să mă ocup de continuarea mea reală care e suficient de consumatoare de timp. Dar la o mască și o relaxare merge cartea asta, dacă nu ai mari așteptări nici de distracție, nici de alinare, nici de insight.