Categorie: despre iubire (şi prin împrejurimi)

De râsul paradisului

Am citit în luna august Totul pare un paradis, de John Cheever, o carte pe care mi-am luat-o cred de la taraba din parc pentru ca tocmai vazusem un episod din Judging Amy, un serial care mi-a plăcut foarte tare, îl tot văd a tz-șpea oară la TV și visez că atunci când o să fiu mai bătrână, o să fiu ca Maxine (minus kilogramele), deși cred că trebuia s-o iau mai din vreme..

Oricum, e o carte pe care personajul principal, Amy, o recomandă tânărului ei amant care era profesorul de karate al fiică-sii (suna a telenovela, nu?). Deci, am citit cartea, mi-a plăcut oarecum, dar nu am înțeles de ce ai recomanda-o cuiva foarte tânăr? Povestea ca povestea, dar stilul în care e scrisă nu este pentru cei foarte tineri, sau poate am dezvoltat eu o fobie recent. Și m-am tot mirat, și m-am mirat, până am citit o recenzie în care am aflat despre ce este vorba în carte: despre un bărbat căruia îi este teamă de bătrânețe și căruia îi plac femeile mult mai tinere (e singurul de pe planetă, de altfel, cu această slăbiciune bizară). Dintr-o dată mi-a fost clar. Amy vroia ca juvenilul să o citească pentru că spera, într-un moment de prostie temporară, că minunatul de 20+ de ani va citi cartea, va înțelege toate substraturile ascunse și o va asigura că nu este așa. Că ea nu este personajul din carte, că el chiar o iubește și nimeni, niciodată, nu îmbătrânește deloc. O să revin cu alt post când o să mă opresc din râs.

Alb, negru și câteva nuanțe de nebunie intermediară

Chiar dacă n-am mai scris nimic, am fost harnică și am bifat muncitorește toate cărțile pe care mi le-am propus in concediu.

Am citit Întinsa Mare a Sargaselor, despre care am aflat că s-au făcut două filme, nu unul (pe primul îl văzusem și eu, n-am băgat de seamă legătura cărții cu Jane Eyre). Ideea mi se pare genială (să scrii o carte despre cum a ajuns să înnebunească nevasta lui Rochester din Jane Eyre), iar cartea este foarte diferită de continuarea ei, de fapt, nu au altă legătură decât cea a personajelor și a fluxului de evenimente în timp. Nu e o carte moralizatoare, nu e clar cine e bun și cine e rău, capitolele sunt scrise din perspectiva unor personaje diferite, îl înțelegi chiar și pe Rochester, deși nu e deloc victima din continuarea romanului. Mi-a plăcut foarte mult. Sunt două lumi care se lovesc, britanicii (și nu numai) care au zăpăcit lumea cu imperiul lor, țările astea din Caraibe cu altfel de oameni, cu peisaje de paradis dar în care nu poți să trăiești, pentru că o iei razna, cu magia negrilor, cu ura pentru albi, toate astea nu apar deloc în cărțile europene ale momentului (ma rog, momentul fiind totuși niște sute de ani mai târziu) – sau poate nu le-am găsit eu.

Cartea e oarecum oglinda celei despre Jane Eyre, pentru că începe cu povestea copilăriei protagonistei, pe care, ingenios, autoarea a botezat-o Antoinette, nu Bertha – așa îi spunea soțul ei pentru că probabil vroia să grăbească toată nebunia și să rămână cu banii (dacă vreți tot ghidul citiți cartea). Oricum, n-o s-o povestesc aici, nu despre asta e blogul, dar e un exemplu de cum pot fi foarte multe perspective ale oricărei povești. O să citesc și Jane Eyre (o altă carte victimă a plăcilor de vinil).