Vacanță ratată cu muncă și extratereștri

După atâtea cărți serioase, aveam chef de ceva mai relaxant și am luat cartea asta. Am câteva cărți de frații Strugațki luate de la un Gaudeamus, am citit una, m-am împotmolit în alta și acum am încercat-o pe asta, Hotelul „La crucea alpinistului”. A fost exact ce trebuia. Un roman polițist care se transformă în SF la final, dar asta e destul de puțin important. Stilul e foarte relaxat și relaxant, o citești fără să te oprești, au ajutat și vremea de afară și mai ales mersul cu metroul.

Mi s-a părut genul de carte după care crezi că s-ar face un film excelent, dar de fapt sunt șanse mai mari să fie cu totul ratat, pentru că nu văd ce ar putea aduce ecranizarea în plus personajelor (am deja câteva cărți în categoria asta, poate ar trebui să o instituționalizez). Oricum, e puțin unfair că ajung să citesc cărți de genul ăsta doar ca să-mi iau avânt din nou pentru cele „serioase”.

Având în vedere că săptămâna viitoare o să-mi iau concediu pe care însă nu-l voi petrece unde am vrut din cauza vremii și, mai mult, o să am ceva de muncă în el (nu pentru munca plătită, mai bine, pentru una pe care o plătesc eu), nu-mi pot dori decât să apară și niște extratereștri la final ca totul să fie foarte, foarte amuzant. Viața ca în cărți..

De râsul paradisului

Am citit în luna august Totul pare un paradis, de John Cheever, o carte pe care mi-am luat-o cred de la taraba din parc pentru ca tocmai vazusem un episod din Judging Amy, un serial care mi-a plăcut foarte tare, îl tot văd a tz-șpea oară la TV și visez că atunci când o să fiu mai bătrână, o să fiu ca Maxine (minus kilogramele), deși cred că trebuia s-o iau mai din vreme..

Oricum, e o carte pe care personajul principal, Amy, o recomandă tânărului ei amant care era profesorul de karate al fiică-sii (suna a telenovela, nu?). Deci, am citit cartea, mi-a plăcut oarecum, dar nu am înțeles de ce ai recomanda-o cuiva foarte tânăr? Povestea ca povestea, dar stilul în care e scrisă nu este pentru cei foarte tineri, sau poate am dezvoltat eu o fobie recent. Și m-am tot mirat, și m-am mirat, până am citit o recenzie în care am aflat despre ce este vorba în carte: despre un bărbat căruia îi este teamă de bătrânețe și căruia îi plac femeile mult mai tinere (e singurul de pe planetă, de altfel, cu această slăbiciune bizară). Dintr-o dată mi-a fost clar. Amy vroia ca juvenilul să o citească pentru că spera, într-un moment de prostie temporară, că minunatul de 20+ de ani va citi cartea, va înțelege toate substraturile ascunse și o va asigura că nu este așa. Că ea nu este personajul din carte, că el chiar o iubește și nimeni, niciodată, nu îmbătrânește deloc. O să revin cu alt post când o să mă opresc din râs.