Categorie: de-ale cetății

Nostalgii?

Am pus un pic on hold spălatul creierului pentru că vineri o întâmplare fericită a combinat o oră liberă cu proximitatea unei librării și mi-am cumpărat Sînt o babă comunistă de Dan Lungu, pe care m-am și apucat să o citesc și până mâine cred că o termin. De câteva luni mi-o tot recomandă o prietenă, dar eu mă încăpățânez să dau bani pe McEwan si Yourcenar, în loc să sponsorizez literatura autohtonă și contemporană.

E despre o femeie care își amintește de viața ei de pe vremea împușcatului și se întreabă dacă faptul că era mai fericită atunci o face să fie o comunistă nostalgică. Da, e adevărat că multă lume o ducea mai bine atunci, pentru că aveai bani, dar nu aveai ce cumpăra cu ei, pe când acum e invers. Ceea ce atunci genera o mare satisfacție când reușeai să-ți iei ceva, iar acum trăim o frustrare perpetuă. Avantaj – atunci. Pe vremuri, dacă îți jucai bine cărțile și făceai ce trebuie, o puteai duce destul de bine. Cam ca acum, doar că acum nu mai e așa de clar „ce trebuie”. Avantaj – tot atunci. Desigur, acum avem mai multe oportunități, libertatea de exprimare, de a călători, de a avea o părere proprie, ar trebui să fie suficient. În esență, ce îi putem reproșa femeii (și tuturor celor ca ea)? Că nu s-a ridicat împotriva regimului? Că n-a militat pentru libertate? Nu se poate ca toată lumea să aibă vocație de activist. Iar atunci când activezi împotriva sistemului, își trebuie și vocație, nu doar abilități. Ea și-a trăit viața așa cum a știut mai bine. Nu e ăsta cel mai important lucru pe care îl putem face?

Orz cu lapte și curmale

Am ocolit-o o vreme, ba chiar am început-o la un moment dat fără succes, însă iata că a venit și momentul ei. Am citit-o repede, e scrisă bine și tradusă surprinzător de ok, deși pe alocuri traducerea în română a unor expresii din engleză îți face foarte clar că probabil nici un turc, tânăr sau bătrân, nu ar spune așa ceva în limba lui, dar asta e vina autoarei, nu a traducerii. E o carte despre o familie turcă și una de armeni americani, despre genocidul armenilor, despre oameni împovărați de istorie și oameni care își ignoră istoria, inclusiv pe cea personală. Mă întreb cum o fi să trăiești tot timpul cu istoria în cârcă? Să urăști – istoric – un alt popor, să te simți – istoric – nedreptățit.. Armenii au fost persecutați și exterminați de turci și vor o reparație. Însă și turcii se simt nedreptățiți de restul lumii pentru că sunt considerați orientali, iar ei se considera vestici. Self-pity vs self-hatred, după cum spune cartea.. Oricum, nu e o carte istorică, este o metaforă, poate bărbații din familia turcă mor ciudat si prematur ca să compenseze uciderea bărbaților armeni.. În fine, toți sunt o mare familie deși ei habar nu au, sună telenovelistic, dar e o metaforă, nu?

Am citit și review-uri bune, și mai puțin bune. Eu am rezonat cu cartea asta. Cu tonele de mâncăruri care se fac și la unii și la alții, și, în mare măsură, și la noi. Cu nebunia Istanbulului care cred că nu e descrisă suficient în carte, dacă ai fost acolo ți-o poți închipui (eu am avut un șoc când am realizat, după câteva zile de stat acolo, că în orașul ăla trăiesc 11 milioane de oameni – jumătate din populația României, a fost ca și cum tot orașul s-ar fi prăbușit asupra mea și m-ar fi înghițit). Cu grămada de mătuși, cu chemarea imamului la rugăciune, cu confuzia ”suntem estici sau suntem vestici?” (”nu, limba noastră nu e de origine slavă, e o limbă romanică, surpriză, nu?”). Mi-a adus aminte de copilărie, când aproape un sfert din colegii și prietenii mei vorbeau în casă o altă limbă decât mine, dar asta nu avea absolut nici o importanță, nici nu știam că e ceva de știut aici, așa era pur și simplu. Oare ce înseamnă să ai o conștiință națională? Dacă înseamnă să te vezi ca minoritate sau ca majoritate, atunci sper să nu mă molipsesc niciodată.