Poate e ceva in neregulă cu aşteptările mele de la aceste cărţi (in acest caz, Cand copilul plânge), dar nu pot spune că am reţinut mare lucru nou nici din această carte. Sunt o gramadă de lucruri de bun simţ, dar în continuare mă simt la fel de incapabilă să ghicesc de fiecare dată dacă plânsul copilului e de foame, de oboseală, de tristeţe sau din alt motiv. Desigur, dacă bebe plânge la două – trei ore după ce a mâncat ultima dată, e oarecum evident că începe să-i fie foame din nou, nu e vorba de a ghici din tonalitatea plânsului, ai cu totul alte indicii. Dacă plânge seara şi ai eliminat alte motive, probabil plânge să se descarce. Nu-ti trebuie o carte despre asta.

Am reţinut totuşi un lucru interesant. Nevoia de a-l face pe copil să înceteze e mai mult a părinţilor decât a copilului. Într-adevăr, câteodată şi noi avem nevoie să plângem şi ne enervează cei care încearcă să ne înveselească cu orice preţ făcând tot felul de ghiduşii, pentru că ne privează de ocazia de a mai elimina din tensiune. Ca părinte (ce grav sună!), pot să înţeleg şi că vrei să nu mai plângă bebe, pentru că eu, cel puţin, simţeam că mi se face creierul terci de câte ori asta mică plângea disperat şi nu reuşeam să mă prind ce vrea sa fac ca să tacă. Trebuie să spun că dacă renunţi la ideea că bebe trebuie oprit din plâns oricând şi oricum, te simţi oarecum eliberat. Desigur, asta nu înseamnă să îl laşi nemâncat, neschimbat, etc. Dar dacă este mâncat, schimbat, nu are colici, nu îi e cald sau frig, îl ţii în braţe, îl legeni, şi el totuşi vrea să plângă, poate e mai bine să-l laşi.