Logică vs comportament

Nu că ar fi mare război între cele două pentru că, se pare, comportamentul câştigă de fiecare dată, oricât de puţină logică ar avea.

Al treilea lucru pe care trebuie să-l știi este că E greu să înlături prin logică o idee care nu a fost sădită prin logică.

Am cam tras chiulul în ultima vreme, adică nu am mai scris pe blog, deşi cu cititul am mai progresat. Să vedem ce mai putem recupera.

Dacă nu reuşeşti, străduieşte-te mai mult! Nu sună chiar aberant, dar de fapt, este. De cele mai multe ori, problema nu e cât de mult efort depui, ci mai ales în ce anume depui efort. Facem aceleaşi lucruri şi ne aşteptăm la rezultate diferite, numai pentru că avem impresia că ar trebui să primim aceste rezultate, pentru că într-un fel sau altul ni se cuvin.

Am mers săptămâna trecută la un grătar cu părinţi şi copii la care s-a discutat despre cum ne educăm copiii şi cum se potriveşte această educaţie cu ce apreciază societatea contemporană, probabil cu bătaie înspre a justifica migrarea către societăţi mai însorite din acest punct de vedere. Din păcate nu am putut participa la discuţie pe cât aş fi dorit, pentru că vârsta copilului din dotare nu permite încă perioade de răgaz prea îndelungate, dar m-a pus pe gânduri.

Da, recunosc, am dat fuga și mi-am mai luat niște cărți să găsesc răspunsuri, vă povestesc mai târziu, am găsit în sfârșit una care spune franc despre alte cărți că sunt proaste!

Revenind. Mini-eseurile astea câteodată pornesc de undeva și ajung în cu totul altă parte, de exemplu acum au pornit de la persistența cu care repetăm anumite comportamente deși e clar că nu funcționează și au ajuns la concluzia că nu există nici o datorie a copiilor noștri față de noi și că lucrul cel mai bun pe care îl putem face pentru ei e să le dăm drumul să plece.

Refacem traseul? Chiar nu-mi fac iluzii că voi reuși prea curând să scriu la ore la care nivelul meu de concentrare e mai sus de atât. Deci, de la început și în pași simpli, să-mi intre măcar mie în cap.

Dacă îi pisăm la cap pe copii să facă una și alta, deși nu ne vine să credem, vom avea un succes fulminant. Din păcate, nu pentru că are vreun sens ce spunem, ci pentru că săracul copil are impresia că în acest fel o să fie mai mult iubit și mai puțin criticat. Nimic mai departe de adevăr (partea a doua, adică). Dacă avem impresia că am sacrificat mai știu eu ce pentru copil, probabil că o critică, două, nu vor fi plată suficientă. Așa că vom continua până reușim, prin puterea exemplului, să îl învățăm perfect să critice, să strâmbe din nas, să privească superior, să creadă că i se cuvine, că s-a sacrificat, că e nedreptățit, etc. Și cu toate astea, nu va fi mai iubit, nici mai fericit, așa cum a crezut că va fi dacă face ce i se arată! Of, ce complicat..

O concluzie minoră este că dacă vrem să nu deschidem copiilor credit de plătit toată viața, cel mai simplu e să NU ne sacrificăm, dacă n-o putem face fără să se prindă nimeni (noi included)..

Și stați să vedeți ce orori am citit în cealaltă carte! Cică să aruncăm toate baby-device-urile consumeriste și să lăsăm copilu să plângă până nu mai poate, iar dacă nu are nici un motiv, să-i găsim unul! Oroare!!

Egalitatea sexelor, pamperşi şi psihanaliză

Trebuie să recunosc că atunci când am citit eu prima dată Psihanaliza şi copilul, la o vârstă mai fragedă decât credeam într-un post anterior, am avut în faţa acestei descoperiri sentimentul pe care probabil îl au oamenii aşa-zişi normali când văd la televizor yoghini pe plajă. Adică zic repejor un „piei, drace!”, dar în sinea lor şi-ar dori să lase şi ei cravata, şorţul sau alte însemne ale uniformizării cotidiene, şi să-şi pună poalele în cap, măcar când nu-i vede nimeni. Mi se părea că citesc o carte interzisă. După care m-a cuprins uimirea bruscă şi totală în faţa lucrurilor pe care le citeam şi am uitat că trebuie s-o ascund sub perne, deşi nu avea nici poze explicite pe copertă, şi nici n-o cumpărasem de la chioşc pretinzând că sunt fratele meu mai mare.

Mi-am amintit recent, recitind-o, cât de mirată am fost să descopăr la prima lectură că poţi vindeca oamenii cu vorba. În copilăria mea am fost bântuită în familie de îndemnuri mai mult sau mai puţin voalate de a mă face doctor când voi fi mare. Am respins ideea, nu mă atrăgea defel, şi oricum eram mică şi mai era până să fiu mare. Însă mi-era clar că a fi doctor înseamnă măcar să lipeşti un plasture, dacă nu să tai de-a dreptul cu cuţitul, să prepari medicamente care vindecă (era oarece confuzie în mintea mea între diversele profesiuni medicale), pe scurt, să pui mâna. Iar ideea că poţi vindeca „din vorbe” simptome somatice mi s-a părut vecină cu magia.

Dar despre altceva vroiam să scriu, acum că am recitit cartea şi am şi priceput ceva mai mult decât acum şpe ani. Nu ştiu dacă a fost o încercare conştientă, dar transpare din carte efortul de a păstra independenţa teoriei, sau măcar terapiei psihanalitice, de determinările culturale. Cu alte cuvinte, ca să fii sănătos la cap trebuie să te integrezi în cultura de care aparţii (printre altele). Nu există un singur model de ce anume trebuie să ajungi să faci ca să fii echilibrat. Eşti echilibrat în raport cu nişte norme răspândite în zona în care trăieşti. Cu toate astea, o mare parte din teorie este fundamentată pe roluri bine determinate ale celor două sexe, dar care nu mai sunt aşa de clare în zilele noastre. Este posibil şi acceptabil de exemplu ca un bărbat să stea acasă cu copilul mic şi să se ocupe de creşterea şi îngrijirea lui, fără ca acest bărbat să devină prin aceasta mai „feminin”. Şi, similar, se pot găsi aspecte în care rolurile femeilor au devenit mai multe şi mai complexe. Mi-ar plăcea să ştiu cum influenţează aceste evoluţii culturale teoria psihanalitică. Aşa cum mi-ar plăcea să ştiu şi cum a fost ea influenţată de inventarea pampersului. N-o să discut aici acest lucru, că nu e un blog despre psihanaliză popularizată, dar voi spune doar atât. Fiind eu recent în compania multor proaspete mămici, nu mai prididim să ne întrebăm cum s-or fi descurcat ai noştri cu scutece care trebuiau spălate, fierte, uscate la soare, călcate cu fierul. Şi, inevitabil, în fiecare discuţie concluzionam că, evident, s-au descurcat, uitaţi-vă la noi ce frumoşi suntem şi mândri ca bradul. Mai corect ar fi fost însă să spunem uite ce conştiincioşi suntem, ce harnici şi vrednici. Şi încă şi mai corect ar fi să nu ne aşteptăm să fie şi copiii noştri la fel.