Categorie: copilarii

Scurt update (mă rog, n-a ieșit prea scurt până la urmă)

Așa, foarte pe scurt. După ce am citit R O-B, m-am apucat să citesc Anglia, Anglia de Julian Barnes.

Recunosc ca nu auzisem de el, am cumparat cartea pentru că era 10 lei la tarabă în parcul IOR. Nu am terminat-o încă, dar e interesantă, deși pe alocuri un picuț greoaie, cam ca plăcinta cu carte tocată garnisită cu fasole și piure de cartofi. Este descrisă ca fiind „o strălucită fantezie swiftiană” (coperta 4, mi-e lene să mă uit cine a zis). Problema mea e că eu nu am citit Gulliver ca pe o strălucită fantezie, ci ca pe o carte pentru copii (copil fiind la vremea aceea). Ulterior, am aflat că era mai mult decât atât, așa că ar fi cazul să o recitesc. Cât despre satiră la adresa Angliei, înclin să cred că Terry Pratchett face o treabă mai bună. Cu toate astea, o să am o opinie și despre această carte (cum altfel?) dar după ce o termin.

Motivul pentru care nu am terminat-o este că m-am apucat de alta despre crescut copii, și anume Anii magici. Cum să înțelegem și să rezolvăm problemele copiilor.

Am priceput de aici, printre altele, cum se formează conștiința (explicat for dummies, bănuiesc) dar orișicât util. Îmi spunea cineva că există o grămadă de teorii despre crescut copii, unele sunt la modă azi și mâine o să fie o prostie, altele au fost controversate din prima, oricum toate trec. Concluzia firească ar fi să faci cum te taie capul și să nu ți-l bați cu teoriile altora. Nu sunt de acord cu această viziune. Era o vreme când oamenii credeau că pământul e plat și susținut de niște broaște țestoase dar asta nu ne-a împiedicat să ajungem până la a avea tot felul de școli specializate de științe de ajung acum specialistul în cuie și cel în ciocane să se întâlnească numai la conferințe. (hm, cred că am divagat înspre alt subiecțel care mi se învârte în cap..). Revenind la oile noastre. Dacă ajungi să studiezi un domeniu, începi să judeci singur ce teorii sunt bune sunt folositoare. Sigur, asta poți face și fără să ai habar de nimic dar desigur rezultatul va fi bazat pe cu totul alte criterii.

In afară de asta, trebuie să recunosc că fie-mea, după ce mi-a arătat ca televizorul meu are niște butoane utile și pe spate și pot vedea ora pe mobil fără să îl deblochez, mi-a găsit spontan o carte pe care o caut în locul greșit de un an întreg. După ce isprăvesc ce am început, îi vine și ei rândul:

Și căutând poza pe net, am dat de un blog de filme, care scrie despre filmul aferent cărții, pe care nu l-am văzut încă, și despre An Education, un film pe care întâmplător l-am văzut zilele trecute și mi s-a părut absolut minunat, genul de film în care actorii celebri joacă roluri secundare, iar cele principale sunt jucate de necunoscuți, iar după ce l-ai văzut te întrebi cu toată sinceritate de ce, dar de ce, te-ai mai uita vreodată în viața ta la vreun film american.

Dacă vrei, poți. Sau nu.

Mă simțeam aventuroasă și am cumpărat această carte din Cora, în țiplă, fără să văd ce e în ea. După ce m-am luptat cu traducerea cam alambicată, am căzut la pace pentru că mi se părea interesant ce zice. Autorul e un pediatru cu formație psihanalitică și nu se jenează să-i contrazică pe cei cu care nu e de acord, fie că sunt sau nu psihanaliști.

Ideea cărții (din cât am citit până acum) e simplă: copiii noștri nu sunt stăpânii noștri. Dacă ne agităm să îi băgăm tot timpul în seamă, să le facem toate poftele, să stăm non-stop după fundul lor și să ne uităm la ei ca la (din lipsă de o comparație mai bună) Dumnezeu, le vom face mai mult rău. De ce? Pentru că oricât ne-am strădui, chiar dacă ne recunoaștem trăsăturile în ei, ei nu suntem noi. Le facem toate poftele pentru că nouă ne-ar fi plăcut să ni le fi făcut cineva. Și poate chiar ni le-a făcut, până i-a venit lehamite și a început să aibă pretenții pe care desigur nu le puteam împlini, așa că au început să ne critice și noi nu ne mai amintim decât partea asta.

O altă idee asociată este că trebuie să ajuți copilul să scape de sentimentul de omnipotență. Trebuie să recunosc că eu nu am scăpat de el nici acum. De aia cred că pot să mă apuc de mii de lucruri, pe care ar trebui să le fac foarte bine, chiar dacă la sfârșit cad lată de oboseală, dar dacă mă concentrez tare – tare, pot.  Nu mi-a trecut însă niciodată prin cap că era treaba părinților mei să mă scape de aceasă idee cât eram mică. Dimpotrivă, mă gândeam că dacă m-ar fi încurajat și mai mult, aș fi fost mai încrezătoare și nu aș fi avut nevoie să mă străduiesc atât să dărâm munții și apoi să-i fac la loc. Dar cine a spus că două idei contradictorii nu pot coexista în mintea noastră? Cu alte cuvinte, Aldo Naouri ne sfătuiește să alegem în educația copilului întotdeauna calea frustrării, nu a plăcerii, pentru că așa o să învețe că nu poate orice, că nu orice i se cuvine, că trebuie să muncească pentru a dobândi ceea ce își dorește iar câteodată, chiar dacă muncește, nu va dobândi, iar asta nu e cazul totuși să-l arunce în depresie.

Mi-am dat seama citind această carte, că educația copilului este educația noastră, că nu lui trebuie să-i cer, ci mie. Că sunt nuanțe pe care le ignoram pentru că e mult mai ușor să sari din extremă în extremă și apoi să dai vina pe extreme pentru sărituri.

Credeam că partea grea e trezitul noaptea și strânsul jucăriilor și supravegheatul să nu-și spargă capul.. Hm..

Uite în încheiere un exemplu de nuanță: e ok că aruncă jucăria pe jos de zece ori ca să te facă să i-o ridici. Asta înseamnă că se exprimă și e important să-l lași. Nu e ok să i-o și ridici de fiecare dată. Asta înseamnă că îi arăți că lumea nu ar trebui să funcționeze la o simplă mișcare din deget. Iar asta nu trebuie să ne întristeze deloc.