Categorie: clubul de carte

Ce n-am citit

Recunosc, nu am citit ultimele două cărți pentru clubul de carte, deși am încercat.

Cu 62.Model de asamblare, a lui Julio Cortazar, nu am trcut de pagina 15. Mi se pare mai dificil decât Proust și nici acolo nu am performat mai bine, dar am crezut, în mod convenabil, că franceza mea nu e suficientă.

Într-un stil similar dar alt registru, m-am chinuit cu Băgău, al Ioanei Bradea. Nu e prima dată, am mai încercat odată acum 15 ani sau când a apărut. Deși pe vremea aia eram mai aproape de targetul de vârstă al autoarei, am reușit să ajung pe la pagina 5, cu mari dificultăți. De data asta, cred că am citit cam jumătate din ea, punând cap la cap toate cuvintele pe care le-am citit, că am mai sărit pagini și capitole. Una peste alta, cred că acum mi s-a părut mai interesantă pentru că toate referințele culturale sunt, în acest moment, istorice. A fost greu de digerat limbajul, nu pentru că nu m-aș descurca să înjur în trafic, ci pentru că îmi sună nerealist. Eu personal nu cunosc și nu am cunoscut niciodată în viața reală vreo persoană educată (ca personajul) care să vorbească așa. I get the stream of consciousness thing, dar nu empatizez cu conștiința din poveste.

Înțeleg că romanul a fost foarte bine primit, are și un premiu, citesc review-uri bune pe Goodreads și în alte părți. Da, e o frescă, da, unele conversații sunt savuroase dacă ești into cringe comedy sau mai rău, am apreciat rebeliunea literară în primele pagini, dar apoi este (much) more of the same si n-a mai mers. E interesant cum încântarea, ritmul și sclipirea unora este somniferul altora. Sigur e o treabă valabilă reciproc.

Despre fericire sau lipsa ei

Când am primit pentru club cartea asta – De ce să fii fericită când poți fi normală?, de Jeanette Winterson, am crezut că este altceva.

Eram atunci cufundată în curentul anti-„fericire cu orice preț” (vezi School of life, de exemplu) și am interpretat-o în această notă: fericirea e un produs pe care multă lume (comercială sau nu) încearcă să ți-l bage pe gât, dar în realitate este o iluzie most of the time, așa că ar fi mai bine să acceptăm normalitatea vieții, cu suferințe, frustrări și rare momente de fericire.

Ei bine, cartea este fix invers (adică susține fericirea în detrimentul normalității), dar definițiile termenilor sunt diferite; nu e plasată în universul insta-fericirii, ci în realitatea celor care nu au trăit mare parte din viața lor pe rețelele sociale și deci normalitate pentru ei nu are neapărat o conotație aspirațională, cât (probabil) una care reglementează. Este povestea autoarei, modificată ca să poată fi spusă, pentru că este o poveste grea și plină de tristețe, cu atât mai mult cu cât stilul în general este unul sprinten și plin de umor (negru, mostly). Mi-a plăcut mult, mai ales modul cum trece de la povestea unor evenimente trecute, reinterpretate, la gânduri și interpretări explicite. Cărțile te pot salva, într-adevăr, îți poți rescrie viața într-o versiune pe care să o poți digera mai bine, deși nici această versiune nu este, nici pe departe, vreuna ideală.