Spre țara făgăduinței

Povestesc cu o prietenă despre această carte și mă întreabă: cu toate nenorocirile care se întâmplă lângă noi și de multe ori chiar nouă, cum de mai pot să citesc așa ceva? Cărți despre copii și foamete. Și recunosc că pot să le citesc tocmai de asta. Pentru că pune lucrurile în perspectivă. Pentru mine. Nu pentru războiul care se întâmplă aproape de locul pe care îl consider și eu acasă, chiar dacă acum sunt foarte departe de el. Nu e vreo mândrie să recunosc, dar dacă citesc despre cum altora le e sau le-a fost rău, îmi amintesc mai abitir cum îmi e mie bine. Și îmi amintesc de ceea ce am: haine, casă, mâncare, precum și mii de alte lucruri drăguțe, dar dispensabile.

Titlu: Trenul spre Samarkand

Autoare: Guzel Iahina

Editura: Humanitas

Observ cu această carte că există un nou fel de roman, care cumva combină narațiunea cu jurnalismul. Unde am mai văzut asta recent? A, aici. Poate pentru că jurnalismul a cam dispărut din outleturile lui normale, unde a fost înlocuit de fiction senzaționalist. Așa că s-a insinuat unde a putut. Sau poate a existat acest tip de roman întotdeauna, dar acum l-am descoperit eu.

O poveste neagră dar plină de speranță, cu un mesaj de genul vremurile sunt grele, dar există oameni buni peste tot, dar eu mă întreb, chiar așa o fi? Nu sunt naivă să-mi închipui că dacă ar exista atâția oameni buni, n-ar mai exista situațiile negre. Am văzut cu ochii mei nenumărate circumstanțe în care o mulțime de oameni individual bine intenționați și cu neuronii la ei au produs un rezultat colectiv inimaginabil de prost. Sau poate nu este despre oameni buni, în sine, ci despre cum oamenii pot face și lucruri bune. Și lucruri îngrozitoare, dar și lucruri bune, poate pentru că speră să-și spele păcatele în felul ăsta. Dar dacă nu ar avea păcate, ar face ei lucruri bune? Dumnezeu știe.

Mi-au părut interesante personajele cărții: cele două personaje principale masculine și cele două personaje principale feminine. Rațiunea și simțirea. Mama Rusia care te iubește dârz până la moarte și Habarnam douăzeci de ani mai târziu. You love to hate them. Celelalte două personaje sunt mai puțin arhetipale dar oarecum mai politice. Cineva care a coborât, cineva care a urcat. Oameni diferiți, cu suferințe incredibile, care s-au întâlnit pe un tărâm comun pe care nici unul nu și l-ar fi imaginat în viața lui dinainte. Câteodată mă întreb dacă nu cumva trăim și noi fix asta, viața „dinainte”. Cu toate problemele noastre, majoritatea mărunte, toate plângerile în care ne scufundăm, toate neplăcerile, uităm să ne minunăm ce dar minunat este să te poți bucura de primăvară, să ai timp liber, să explorezi natura, să râzi împreună cu ai tăi.

Balsam de mere

Pe copertă scrie Citiți acest roman. Este balsam pentru suflet. Așa a spus Ludmila Ulițkaia despre această carte, și așa și e. De mult n-am mai plâns citind o carte, dar nu de tristețe sau revoltă, ci de cât de frumoasă este, chiar dacă e în ea și multă tristețe.

Titlu: Din cer au căzut trei mere

Autor: Narine Abgarian

Editura: Humanitas

Am evadat din oraș pentru câteva zile pentru că îmi doream să văd mai mult verde în fața mea, să ies din casă și să fiu pe iarbă, să mă pot plimba prin pădure – deși încă nu mă pot obișnui cu ideea că aici nu există animale periculoase, nu e nevoie să-ți faci privirea roată la fiecare colț și foșnet, m-aș relaxa și bucura de mirosul extraordinar al pădurii, dacă aș putea..

Multă lume va rezona cu gândul unui trai mai simplu, aproape de natură, dar cred că e o iluzie. În câteva zile, o săptămână, două, tot ce faci e să evadezi de unde îți petreci viața în mod normal, te bucuri de lucruri prin comparație cu ce ai sau nu ai în viața cealaltă. Mie pădurea îmi pare un decor. Respir și mă mir de aroma ierburilor și eucaliptului, dar nu sunt propriu-zis acolo. Îi fac poze, e un peisaj. Mă străduiesc să fiu prezentă, dar nu sunt. Cum aș putea să fiu așa, instant? Cred că e nevoie să investești ceva timp într-un loc ca să devină suficient de familiar, să te simți aproape de orice ar avea el special.

Lăsând la o parte toată schema cu natura și traiul simplu, ce face ca această carte să fie un balsam este modul firesc în care oamenii se sprijină unul pe altul și stau împreună prin încercări de neimaginat.

Citind această carte, m-am simțit un pic ca în Zuleiha.. și un pic ca în Laur (despre care constat că nu am scris, de rectificat). Ca și cum toate cărțile astea vin de pe același tărâm, iar cine le captează prinde doar niște frecvențe de vibrații, dar ele sunt din același loc, în care lucrurile îngrozitoare nu sunt senzaționale, oamenii sunt în mod simplu ei înșiși și vremea curge și se intersectează când și când cu miracolul.

Am pus-o la îndemână, să o recitesc atunci când nu mă simt în apele mele și am nevoie să-mi aduc aminte cum e viața de fapt.