În căutarea unui club de lectură

Titlu: Les trois femmes du Consul. Les enigmes d’Aurel le Consul

Autor: Jean-Christophe Rufin

Editura: Gallimard

Am fost foarte încântată să descopăr că în orașul nostru există un club de lectură la Alianța Franceză, astfel că puteam să împușc doi iepuri dintr-o lovitură: să fac parte din nou dintr-un club de lectură și să fac un jump start la franceza mea ruginită.

Plină de entuziasm, m-am interesat care sunt condițiile, am plătit taxa, am cumpărat cărțile, cea curentă plus pe luna următoare, dacă tot eram acolo, am găsit o bonă și m-am apucat de citit. Cu un pic de așteptări, pentru că mai citisem ceva de Rufin, dar și cu precauție, pentru că din titlu era limpede că personajul principal era român.

La clubul de carte nu a fost chiar ce mă așteptam. Nu era vreo discuție moderată în care toată lumea e invitată să-și spună părerea, ci mai mult o ocazie pentru moderatoare să-și spună propriile păreri. Lumea deja se cunoștea, ceea ce era de așteptat, și a fost nevoie să-mi spun numele de douăzeci de ori, fără succes. (Deh, dacă mi-au pus ai mei un nume pronunțabil doar în două limbi din câte are planeta! Nu că n-aș avea de unde alege, dar mă încăpățânez). M-au întrebat cum mai e cu dictatura în România. Le-am zis că nu mai e și am elaborat confuz și neclar asupra României contemporane, realizând în ultimul moment că ar fi fost util să am un discurs pregătit în acest sens, pentru orice eventualitate. M-au întrebat ce caut aici și dacă am fugit de dictatură, ca personajul. Le-am asigurat că nu și că mă aflu aici temporar. După care povestea a continuat ca o lecție: am fost atenționate asupra unor aspecte și nuanțe lexicale și am discutat din avion câteva teme. În orice caz, personajul principal nu te face să te umfli în pene de mândrie că ești român, deși are și calități. Mi-am dat seama că lucrurile se văd altfel din afară decât dinăuntru. Pe aici nu prea sunt români la muncă. Nu ca în sud, în orice caz. Dar cei doi cerșetori din oraș sunt români. Lumea nu știe asta și nici nu prea are idei preconcepute, pentru că majoritatea pe aici nu știu nimic de România. Suntem și fix în partea ailaltă de uniune. Reacția pe care am primit-o cel mai des este ¨A, am un prieten care a fost în România cu un Erasmus, totul era super ieftin, a călătorit peste tot!¨ Super. Înapoi la ce spuneam. Că nu e simplu să îți dai seama ce idei au pe aici oamenii despre români. Eu însă m-am simțit datoare să-l apăr pe personajul Aurel, așa alergic la muncă și ridicol cum e el prezentat, să nu creadă cineva că așa om fi cu toții.

Până la urmă, cartea nu e rea. Aș mai citi ceva de Rufin, dar ceva care să nu fie cu Aurel și nici proză scurtă. La club, dacă mă mai duc, plănuiesc niște comportamente disruptive, dar trebuie să exersez un pic de diplomație până atunci. Ce să zic, se putea și mai rău, se putea și mai bine. Mergem mai departe.

Mi-a venit o idee

Titlu: Accidentul

Autor: Mihail Sebastian

Editura: Vox

Aveam de citit cartea pentru club și nu m-am îndurat să dau de două ori mai mult să o iau de la o editură cu nume, nu pentru că nu credeam că merită, ci pur și simplu pentru că nu-mi prisoseau banii și credeam că nu contează. Cartea e carte, nu? Chiar dacă arată mai rău coperta. Ei bine, nu. Varianta asta este atât de plină de greșeli, de litere și cuvinte întregi mâncate, ciuntite, înlocuite, că pe alocuri trebuie să faci un efort de imaginație pentru a reconstitui sensul. M-a cam deraiat de la lectură toată această caznă de a suplini neglijența unui tehnoredactor probabil prost plătit și nemotivat.

În carte însă am regăsit o prospețime pe care am mai simțit-o citind Obeliscul negru al lui Erich Maria Remarque. Subiectele sunt diferite și nu mă pricep la teorie literară ca să susțin vreo asemănare stilistică între cei doi, dar citindu-le cărțile, am văzut scene și emoții, altminteri cunoscute și pictate de toată lumea în toate felurile, de parcă ar fi noi, proaspete, de parcă acum au fost simțite pentru prima oară. Sigur, povestea poate părea și trasă de păr și desuetă, depinde în ce registru vrei să o vezi. Pe mine m-a încântat să citesc un roman care nu e după o rețetă pusă la punct, ci are mai multe fire narative, mai multe voci; un pic deconcertant, dar proaspăt.

M-a surprins faptul că Nora, după toată partea de început, se consideră a fi o ființă plictisitoare și cuminte. Sau poate vremurile noastre sunt mai convenționale, mai reglementate. Suntem mai circumspecți poate. Sau poate doar eu, pentru că totuși personajele au altă vârstă. Chiar și partea asta cu vârsta e confuzantă. În zilele noastre, ești tânăr până la moarte. În zilele acelea, acești tineri erau, într-un sens, deja bătrâni. El era un domn – sau așa ți-l închipui din prima parte și apoi nu mai poți altfel. Ea era o fată bătrână. În realitate, pe ea o pot vedea în jur și pot disputa acest apelativ. Pe el însă nu. Nimeni nu e domn la vârsta aceea în zilele noastre.

În fine, mi-a plăcut. Când îți închipui că gata, se termină, ai prins subiectul, chiar atunci începe altceva, apar alte personaje, alte sondări, alte probleme. Ca și cum ai spune: Știi ce? Mi-a venit o idee..