Categorie: clubul de carte

Comedia umană, varianta de tolbă

Nici nu mai țin minte când am început să citesc această carte, dar mi-a luat mult să o termin pentru că am tot început altele. Nu m-am chinuit, dar ceva nu s-a lipit de mine în prima jumătate.

Titlu: Fiica măcelarului

Autor: Yaniv Iczkovits

Editura: Humanitas

Dar am aflat cu această ocazie ce înseamnă romanul picaresc și cum este el specific literaturii spaniole și deși apare poza lui Don Quijote la explicația genului, totuși Cervantes nu a scris un roman picaresc, ci unul modern. Mi-am propus să recitesc în original câteva din marile romane ale literaturii hispanice și poate și ceva poezie. Dar gata cu aroganța.

Mi-a plăcut mult cartea asta, este o aventură neverosimilă a unor personaje de bâlci (femeia care aruncă cu cuțitul, uriașul care nu vorbește dar care în secret era super faimos, cantorul fără voce, etc) într-o lume pe care autorul o ironizează puternic dar cu înțelegere, cu un fel de compasiune față de ceea ce pare mai presus de puterea sau înțelegerea personajelor. De fapt asta m-a impresionat cel mai mult, senzația că istoria este o bestie teribilă, că soarta se rostogolește implacabil peste toată lumea și orice nenorocire ți s-ar întâmpla, majoritatea se aștepta la ceva mult mai rău. In lumea asta a noastră in care ne simțim entitled to happiness și ne revoltăm indignați când primim vreo carte proastă, este de neînchipuit să ai o viață în care un șir de nenorociri este norma și moartea nu e ceva atât de îngrozitor că scapi de toate.

Totuși cartea nu este lacrimogenă decât pe alocuri, in general este super amuzantă într-un fel auto-depreciativ. Fiecare personaj are momente de ridicol, poate mai puțin cel principal, care e de fapt cel mai puțin uman, fiica măcelarului este ca un duh care controlează viața și moartea celorlalți.

Sunt multe istorii ale personajelor, toate au un pic de background și au primit momentul lor de glorie (sau de umilință), sunt oarecum la grămadă, dar scrise foarte, foarte bine. M-a descumpănit un pic această carte, mi-a fost greu să o apuc de undeva și să o încadrez, dar mi-a placut mult, mult.

Sfârșituri și începuturi

Titlu: Thera

Autor: Zeruya Shalev

Editura: Polirom

O carte super tristă, despre o femeie care se desparte de soțul ei pentru că s-a săturat și crede că viața ei poate fi mai bună. Chiar dacă monologul interior din care e formată în principal cartea poate fi destul de obositor, mie mi-a plăcut. Mi s-a părut foarte insightful, mai ales în ceea ce privește rolul ei de mamă. N-am mai plâns atât de mult citind o carte de ceva vreme.

Chiar dacă nu m-am regăsit în intensitatea schimbărilor ei de dorințe și perspectivă, mi s-a părut că îmi vorbește într-un mod foarte personal, despre multe lucruri: relația cu părinții, cu partenerul, cu prietenii, cu copiii (proprii și ai altora), cu casa în care trăiești, cu cartierul tău, amintirile din copilărie și modul în care te influențează. Ella, personajul principal, văzută de la suprafață, nu pare o femeie puternică, pare oarecum nevrotică, trece ușor de la agonie la extaz, visează la cai verzi pe pereți și e mereu dezamăgită. Interpretează greșit aproape tot ce i se întâmplă și trăiește mult în lumea ei. Dar oare dacă trecem de aparențele adunate și coerente, nu asta se întâmplă în capul multora dintre noi?

Un aspect neglijat în carte este cel profesional. Sigur, cartea nu trebuie să scrie despre tot, dar într-un fel pare că era important ce face și cine este ea profesional, de altfel și titlul cărții vine tot din zona asta. Dar din monologul ei interior și din preocupările ei zilnice munca lipsește aproape complet. Ajungi să te întrebi ce face toată ziua, atunci când nu are grijă de copil și nu e preocupată de gândurile și visurile ei. Poate că m-a frustrat în mod special această lipsă pentru că pentru mine munca a fost un element important, și pozitiv și negativ, în toate momentele dificile ale vieții. Aici am simțit că e ceva incomplet.

Referințele mitologice și religioase, care sunt evidente în carte, au fost pentru mine mai mult informative decât transformative. Nu am cultură în sensul ăsta și grandiosul acestor metafore îmi scapă. Am rezonat mai mult cu metafora vulcanului / cutremurului care rupe o lume în două și distruge o întreagă civilizație. Alta se construiește pe ruine și nu este nici mai bună, nici mai rea decât cea dinainte. Mi-am mai cumpărat o carte de Zeruya Shalev, se cheamă Durere, mi-a spus o prietenă că este și mai bună. Poate îmi iau apoi și volumele care au precedat Thera.