Categorie: 30 de lucruri adevărate pe care trebuie să le știi. acum

Responsabilitatea nu se administrează pe cale orală

Ideea 4: Cele mai multe dintre traumele copilăriei nu ne mai pot face nici un rău.

Desigur, dacă ne închipuim că traumele astea sunt ca niște monstruleți din visele copilăriei (btw, ați văzut Monsters Inc? – super film, mai vechi dar foarte drăguț) pe care i-am închis într-un dulap, o să avem o surpriză neplăcută.

Vestea bună este că da, nu e musai să ne mai facă rău, e posibil să nu ne mai afecteze și să trăim fericiți toată viața marcați de diverse alte traume, dar nu de cele din copilărie.

Vestea proastă e că acest lucru nu se întâmplă niciodată de la sine. Ca să nu îți mai facă rău, trebuie să vrei asta (nu e așa ușor să încetezi să mai dai vina pe mama pentru toate defectele tale), să descoperi ce trebuie să faci (iarăși, nu e de bun-simț întotdeauna, nu vine spontan și nici nu e la îndemâna oricui) și să ai suficientă perseverență să te ții (desigur, în acest pas deja ai o scuză bună să te întorci pe cercul vicios și să renunți – normal că nu sunt perseverent, mama îmi dădea orice numai când mă gândeam etc etc)

Am citit partea asta acu ceva vreme așa că mai sus notatele cugetări sunt proprii și nu aparțin doctorului. Dacă e cineva dezamăgit, sunt sigur că poate găsi câteva diplome bine plasate (pe pereți) cu care poate purta conversații avizate, măcar din partea peretelui.

Să vedem ce mai zice doctorul..

Hm.. zice și el că suntem răspunzători de cea mai mare parte din lucrurile care ni se întâmplă, cu alte cuvinte putem alege să dăm o altă semnificație lucrurilor care ni s-au întâmplat în copilărie. O prietenă de-a mea spunea că le e recunoscătoare părinților, pentru că dacă nu erau cum au fost, nici ea n-ar fi fost așa. E un nivel de acceptare foarte sănătos, cred eu. Și îmi mai amintesc ce spunea F. Dolto, că alegem mai mult decât credem, inclusiv familia în care ne naștem. Habar nu am dacă e așa, dar mai important este ca ar putea fi așa și ar avea multe lucruri mai mult sens. Nu îndurăm fără rost, ci cu un rost pe care trebuie să-l regăsim pentru că l-am uitat, eram așa de mici..

Dr. Livingston se pregătea cu acest eseu să susțină una din tezele centrale ale cărții, și anume că nu iei o bulină și gata, ai o personalitate.

Vroiam să mai scriu aici despre responsabilitate dar o sa zic numai atât: responsabilitatea nu se măsoară în câte facturi ai plătit, câte sacoșe ai cărat, câți pamperși ai schimbat, la câte filme nu te-ai dus, câte manichiuri ai ratat pentru cauze mai nobile. Și asta e ok, pentru că eu în tinerețe simțeam miros de plictiseală de câte ori mi se vorbea de responsabilități, pentru că aveam impresia că ele stau pe o lista pe frigider și sunt menite să te ajute să te impaci cu viața de apoi, ba chiar să o anticipezi cu nerăbdare. Responsabilitatea are în primul rând legătură cu tine ca om. Cu faptul că alegi să nu trăiești ca o maimuță (cer scuze maimuțelor, banuiesc ca nici ele nu-și doresc să trăiască la fel ca noi), alegi să evoluezi nu doar ca specie ci și ca individ, să te construiești, să te schimbi tu pe tine intenționat nu doar să te lași schimbat de ce se întâmplă, să-ți mobilezi mintea și sufletul, să devii altceva, ce vrei tu, poate mai bun sau doar mai deschis, mai ingenios, mai cunoscător..

Desigur, dacă le faci pe astea, lista de pe frigider devine peanuts.

Logică vs comportament

Nu că ar fi mare război între cele două pentru că, se pare, comportamentul câştigă de fiecare dată, oricât de puţină logică ar avea.

Al treilea lucru pe care trebuie să-l știi este că E greu să înlături prin logică o idee care nu a fost sădită prin logică.

Am cam tras chiulul în ultima vreme, adică nu am mai scris pe blog, deşi cu cititul am mai progresat. Să vedem ce mai putem recupera.

Dacă nu reuşeşti, străduieşte-te mai mult! Nu sună chiar aberant, dar de fapt, este. De cele mai multe ori, problema nu e cât de mult efort depui, ci mai ales în ce anume depui efort. Facem aceleaşi lucruri şi ne aşteptăm la rezultate diferite, numai pentru că avem impresia că ar trebui să primim aceste rezultate, pentru că într-un fel sau altul ni se cuvin.

Am mers săptămâna trecută la un grătar cu părinţi şi copii la care s-a discutat despre cum ne educăm copiii şi cum se potriveşte această educaţie cu ce apreciază societatea contemporană, probabil cu bătaie înspre a justifica migrarea către societăţi mai însorite din acest punct de vedere. Din păcate nu am putut participa la discuţie pe cât aş fi dorit, pentru că vârsta copilului din dotare nu permite încă perioade de răgaz prea îndelungate, dar m-a pus pe gânduri.

Da, recunosc, am dat fuga și mi-am mai luat niște cărți să găsesc răspunsuri, vă povestesc mai târziu, am găsit în sfârșit una care spune franc despre alte cărți că sunt proaste!

Revenind. Mini-eseurile astea câteodată pornesc de undeva și ajung în cu totul altă parte, de exemplu acum au pornit de la persistența cu care repetăm anumite comportamente deși e clar că nu funcționează și au ajuns la concluzia că nu există nici o datorie a copiilor noștri față de noi și că lucrul cel mai bun pe care îl putem face pentru ei e să le dăm drumul să plece.

Refacem traseul? Chiar nu-mi fac iluzii că voi reuși prea curând să scriu la ore la care nivelul meu de concentrare e mai sus de atât. Deci, de la început și în pași simpli, să-mi intre măcar mie în cap.

Dacă îi pisăm la cap pe copii să facă una și alta, deși nu ne vine să credem, vom avea un succes fulminant. Din păcate, nu pentru că are vreun sens ce spunem, ci pentru că săracul copil are impresia că în acest fel o să fie mai mult iubit și mai puțin criticat. Nimic mai departe de adevăr (partea a doua, adică). Dacă avem impresia că am sacrificat mai știu eu ce pentru copil, probabil că o critică, două, nu vor fi plată suficientă. Așa că vom continua până reușim, prin puterea exemplului, să îl învățăm perfect să critice, să strâmbe din nas, să privească superior, să creadă că i se cuvine, că s-a sacrificat, că e nedreptățit, etc. Și cu toate astea, nu va fi mai iubit, nici mai fericit, așa cum a crezut că va fi dacă face ce i se arată! Of, ce complicat..

O concluzie minoră este că dacă vrem să nu deschidem copiilor credit de plătit toată viața, cel mai simplu e să NU ne sacrificăm, dacă n-o putem face fără să se prindă nimeni (noi included)..

Și stați să vedeți ce orori am citit în cealaltă carte! Cică să aruncăm toate baby-device-urile consumeriste și să lăsăm copilu să plângă până nu mai poate, iar dacă nu are nici un motiv, să-i găsim unul! Oroare!!