Autor: Ioana Hartescu

Mi-a venit o idee

Titlu: Accidentul

Autor: Mihail Sebastian

Editura: Vox

Aveam de citit cartea pentru club și nu m-am îndurat să dau de două ori mai mult să o iau de la o editură cu nume, nu pentru că nu credeam că merită, ci pur și simplu pentru că nu-mi prisoseau banii și credeam că nu contează. Cartea e carte, nu? Chiar dacă arată mai rău coperta. Ei bine, nu. Varianta asta este atât de plină de greșeli, de litere și cuvinte întregi mâncate, ciuntite, înlocuite, că pe alocuri trebuie să faci un efort de imaginație pentru a reconstitui sensul. M-a cam deraiat de la lectură toată această caznă de a suplini neglijența unui tehnoredactor probabil prost plătit și nemotivat.

În carte însă am regăsit o prospețime pe care am mai simțit-o citind Obeliscul negru al lui Erich Maria Remarque. Subiectele sunt diferite și nu mă pricep la teorie literară ca să susțin vreo asemănare stilistică între cei doi, dar citindu-le cărțile, am văzut scene și emoții, altminteri cunoscute și pictate de toată lumea în toate felurile, de parcă ar fi noi, proaspete, de parcă acum au fost simțite pentru prima oară. Sigur, povestea poate părea și trasă de păr și desuetă, depinde în ce registru vrei să o vezi. Pe mine m-a încântat să citesc un roman care nu e după o rețetă pusă la punct, ci are mai multe fire narative, mai multe voci; un pic deconcertant, dar proaspăt.

M-a surprins faptul că Nora, după toată partea de început, se consideră a fi o ființă plictisitoare și cuminte. Sau poate vremurile noastre sunt mai convenționale, mai reglementate. Suntem mai circumspecți poate. Sau poate doar eu, pentru că totuși personajele au altă vârstă. Chiar și partea asta cu vârsta e confuzantă. În zilele noastre, ești tânăr până la moarte. În zilele acelea, acești tineri erau, într-un sens, deja bătrâni. El era un domn – sau așa ți-l închipui din prima parte și apoi nu mai poți altfel. Ea era o fată bătrână. În realitate, pe ea o pot vedea în jur și pot disputa acest apelativ. Pe el însă nu. Nimeni nu e domn la vârsta aceea în zilele noastre.

În fine, mi-a plăcut. Când îți închipui că gata, se termină, ai prins subiectul, chiar atunci începe altceva, apar alte personaje, alte sondări, alte probleme. Ca și cum ai spune: Știi ce? Mi-a venit o idee..

Precum „katchkavalul”, nu chiar de necitit

Titlu: La lumière était si parfaite

Autoare: Carène Ponte

Editura: Pocket

Nu credeam că reușesc să termin această carte în prima mea vacanță singură cu copiii, dar într-o zi a făcut fiu-meu o toxiinfecție și am stat în cameră, așa că am bifat.

Începutul m-a evervat la culme, cartea e ușurică, de vară, nu aveam așteptări uriașe în afară de a-mi reaminti un pic subjonctivul și si conditionnel. M-a enervat pentru că sunt multe locuri comune și aș vrea câteodată să mă regăsesc un pic în ele, precum tonele de cititoare care lasă review-uri de vis pe toate site-urile. Dar nu, mie îmi venea la fiecare pas să mă indignez și să contrazic pe cineva.

Deci, despre ce este vorba? Despre o femeie de patruzeci de ani care se ocupă de casă și copii și plânge la reclame la lipici de parbriz. Până aici, nimic anormal. Da, multe societăți mai au pași buni de făcut până să recunoască munca domestică ca pe o muncă reală, care necesită efort, planificare, skilluri, etc. Dar cum e când faci munca asta în plus față de job? Da, am empatizat cu Megg când s-a luptat cu corvoada de a schimba așternuturile la paturi, dar bănuiesc că și femeile care muncesc 8 ore plus pe zi schimbă așternuturile la paturi, nu? Ok, poate nu storc portocalele în fiecare dimineață, dar, ca una care a avut exces de portocale lunile astea, am aflat că sucul e bun și a doua zi, ba chiar și a treia, nu e precum cafeaua, să-l faci în fiecare zi. Dusul și luatul copiilor de la școală nu e o plăcere, dar de la o anumită vârstă te aștepți să reușească singuri, nu? Și apoi ce m-a enervat este ce repede a virat această doamnă delicată și sensibilă care nu îndrăznea să răsufle contra familiei către niște texte și atitudini pe care mi-ar fi prins bine să le fi avut la mine acum ceva vreme, dar nici acum nu cred că simt atâta îndreptățire să le debitez. Bine, în mod normal i-ar fi luat 3 – 5 ani și o mică avere la psihoterapeut să ajungă acolo dar totuși cartea trebuia să-și facă loc în geanta de plajă, nu pe raftul cu Balzac.

Ca să nu mai zic de povestea călătoriei, care se sprijină mai multe pe ipoteza ignoranței cititorilor în materie de geografia de la est de Italia, decât pe vreo documentare serioasă. Nu m-am bălăcit pe tot litoralul bulgăresc, dar bag mâna în foc că Marea Neagră e tot neagră peste tot iar dacă vrei apă transparentă și turcoaz ca în Mediterană, acolo trebuie să te și duci. Însă cel mai tare m-a atins descrierea katchkavalului – o brânză bulgărească, aflăm, cam ca gouda, dar mai fadă, totuși nu de nemâncat. Râdeam eu de verii mei că primesc pachete cu mâncare de la părinți de parcă Europa nu a mai văzut salam și biscuiți până să emigrăm noi, dar acum că-mi trimite mama cașcaval prin curier, nu pot decât să spun cu obidă că autoarea a nimerit perfect descrierea acestui roman: e ca o carte bună, dar fadă, dar totuși nu de necitit dacă nu ai altceva. Iar despre cașcaval, numai de bine.