Dodotul și antidotul

despre-frumusetea-uitata-vietii

Dacă aveam nevoie de un pretext ca să dau praful jos de pe Dicționarul de cuvinte rare pe care nu le folosești decât atunci când vrei să nu te înțeleagă plebea, l-am căpătat. Făcând abstracție de ele, la propriu – am sărit peste ele ca Becali, nu mi-au plăcut și nu le-am citit – cartea te trage de mânecă în legătură cu oarece aspecte relevante ale vieții. Ca să nu mă tragă de mânecă până la marginea prăpastiei de atâta insight existențial, m-am hotărât să citesc și niște Maigret în paralel, pentru că nimic nu bate livrescul din viața noastră cu atâta succes ca mundanul din viața noastră, zic eu, la marginea pleonasmului.

Încercând în același timp să țin socoteala nenumăratelor păhărele care fac parte din orice anchetă criminalistică, încep prin a mă indigna de viziunea prăpăstioasă a lui Pleșu despre viață, politică, profesii, televizor și de fapt cam orice în afară de mâncare. Nu că n-ar avea dreptate (sau poate nu are, dacă toate acele cuvinte pe care le-am sărit chiar aveau un sens semnificativ în context și omul a vrut să spună altceva decât am înțeles eu).

Într-unul din articole autorul deplânge faptul că politicienii nu mai au meserie, adică o meserie de bază, ceva ce știu ei să facă, o brățară de aur, cum s-ar zice, și nu doar la propriu, ci și la figurat. Cum ar veni, un atelier la care să se întoarcă după ce li se termină mandatul în parlament. Despre ce vorbim, oameni buni? Asta ne doare pe noi? Că doctorul s-a băgat în politică și a uitat să fie doctor? Că agitatorul de la sindicat s-a băgat în politică și a uitat să fie strungar? După același raționament (și nu fac un salt prea mare, germenii sunt în articol), managerii sunt niște muncitori care n-au mai știut să fie muncitori și care nu au nicio „meserie”. Știu că e greu să-i explic maică-mii ce fac la muncă (adeseori și mie) și că în eventualitatea unui cataclism mondial nu abilitățile mele de a proiecta cursuri e-learning o să mă țină în viață, dar ăsta nu este un motiv să ne aruncăm cu capul înainte în interpretări care oglindesc complexitatea societății de azi cam cât se oglindește o veveriță într-o coajă de copac.

Pomul lăudat și alte povestiri

petrodavaAm terminat de citit Casa de la Petrodava, care, dupa parerea mea, este departe de a fi opera de maturitate a celui care a scris Ora 25.
Când am început să scriu acest comentariu, aveam de gând să explic multiplele feluri în care această carte nu mi-a plăcut. Între timp, m-am mai liniștit, am mai citit alte cărți și nu mai sunt așa de războinică. Ba chiar mă gândesc să recitesc Rebreanu și Slavici, poate mă reconectez cu atmosfera satului român, pentru că această poveste m-a debusolat. De fapt, nu atât povestea, cât personajele principale, care sunt prezentate într-o lumină despre care nu îmi dau seama dacă este naiv-epopeică, îngrozitor de sarcastică sau patologic delirantă. Nu îmi pot închipui o astfel de lume, astfel de oameni, care gândesc în astfel de coordonate. Nici chiar dacă sunt exagerate trăsăturile lor, pentru că nu înțeleg de la ce poți porni pentru a exagera în această direcție. O mai fi citit cineva cartea asta să mă lămurească?