Autor: Ioana Hartescu

Jocul pionilor nebuni

Am lăsat baltă orice aveam în plan să citesc și m-am apucat de Jocurile foamei. De fapt, ca să spun drept, când m-am apucat nu știam că am lăsat baltă tot, dar s-a dovedit că nu se poate altfel. Am dormit 4 ore pe noapte, am lăsat laptele să dea în foc și florile să se usuce, și până nu le-am terminat pe toate trei nu m-am lăsat. Văzusem filmele, nicio surpriză în primele două volume, și totuși mi s-au părut foarte, foarte captivante, deși nu oferă prea multe în plus, ba chiar e invers, în film sunt lucruri care în carte nu există, ceea ce e normal, cartea fiind scrisă la persoana I, iar filmul nu. Cartea a treia e mai tristă și nu te ajută deloc să scapi de senzația de rat race; orice ai face, tu nu controlezi nimic, ești doar un pion, singura scăpare este nebunia pentru că jocurile sunt unul într-altul ca niște matrioști sinistre.

De mult n-am mai citit o carte pe care să nu o pot lăsa din mână. Mi-a fost dor de sentimentul ăsta.

hunger

Actori în piesa altcuiva

actoriiAm terminat cartea de anul nou (nu chiar de Anul Nou, dar atunci, plus-minus o zi). Când am cumpărat-o nu știam că e o carte de nuvele, așa că surpriza a fost una plăcută, deși nu aș fi vrut să irosesc două bucăți de tort una după alta. Acum însă răul este făcut.

Nuvelele scurte, 10 pagini în medie, sunt scene din viața imigranților ruși la Paris (sau aiurea) prin anii 30, înainte de război (sau cel puțin atunci sunt scrise). Am citit un review pe undeva care spunea că personajele sunt ca niște spectre, ca umbrele pe perete, se mișcă un pic și apoi înțepenesc, poți vedea prin ele. Mie nu mi s-a părut că e așa. Mi s-a părut că în jurul poveștii, înainte de ea și după ea,  sunt lucruri care se întâmplă, viață care se întâmplă, doar că nu e eroică sau memorabilă, e jalnică pe alocuri, câteodată învinsă, iluzionată sau lucidă, în general tristă.