Nu cred că aș mai fi citit prea curând vreo carte de Murakami dacă nu mi s-ar fi terminat bateria la Nook și nu mi-aș fi rătăcit încărcătorul. Și nu pentru că nu mi-a plăcut, ci pentru că pe ultima am citit-o așa demult, că nu-mi mai aminteam dacă mi-a plăcut sau nu. Fiind eu prin oraș cu treburi și neavând cu ce să mă ocup în metrou, am făcut ce face toată lumea în această situație, și anume am intrat într-o librărie, de unde mi-am luat această carte și încă vreo câteva de crescut copii.
Citind-o, mi-am amintit de un film japonez pe care l-am văzut la Festivalul de Psihanaliză și Film, despre două familii ai căror copii sunt schimbați la naștere. Subiectul nu are mare legătură, dar filmul merită văzut. Mi-am amintit de film pentru că amândouă, și filmul și cartea lui Murakami, pun față în față două lumi diferite. În film una din familii este genul de familie modernă, el corporatist, ea crește copilul, stau într-un apartament nou și aseptic într-un bloc cu multe etaje, seara copilul se joacă la Wii, se străduie cu toții să-l vâre într-o școală mai bună, etc. Cealaltă familie e mult mai relaxată, mai veselă, oamenii trăiesc într-un cartier mai sărăcuț, copiii se joacă în curte, nu au mari pretenții, dar sunt mai vii. Lumea naratorului din cartea lui Murakami mi-a amintit un pic de apartamentul micuț și îngrijit, de o viață organizată și predictibilă, dar fără mari răsturnări și emoții. Pe când lumea lui Sumire este una haotică și fantastică, după jumătatea cărții în sensul propriu al cuvântului.
Câteodată aceste două lumi trăiesc cu totul separate, câteodată se întâlnesc din întâmplare, câteodată se resping, iar câteodată se caută.
