Ce am mai citit între timp, că să nu mă mai bântuie:

O povestioară lumpen de Roberto Bolano. Pentru clubul de carte. Nu m-a entuziasmat pentru că nu mi s-a părut credibil personajul principal; profunzimile lui, durerile lui (mă rog, ale ei, dar nu e important) nu erau congruente, pentru mine, cu noțiunea de lumpen-proletariat. Cartea are un merit vizual, prin jocurile continue de lumini și umbre, e poetică (nu mă dau în vânt după proza poetică) dar per ansamblu nu știu ce a vrut să spună. Că niște tineri sunt în derivă, că adulții din viața lor sunt orbi sau morți, ok, asta, dar mai departe? E tristuță, dar nu ca o zi ploioasă de toamnă, ci ca o bucătărie murdară pentru că proprietarul este orb (imagine din carte). Părea o carte care vrea să-ți arate un snapshot reprezentativ, dar personajul este prea reflexiv, și nu doar pentru categoria, extremă, pe care a ales să o reprezinte autorul.

O formă de viață de Amelie Nothomb. Nu am mai citit de mult ceva de Amelie Nothomb, pentru că mă cam săturasem de rețetă și precizia publicării în luna februarie. Treaba cea mai bună la cărțile ei este că nu trebuie să te stresezi cu credibilitatea acțiunii. Din capul locului știi că nu va fi, și tocmai asta face ca lectura să fie interesantă: te întrebi ce-o mai fi inventat de data asta? Nu vă spun ce a inventat acum; este o nuvelă (sau un foarte scurt roman) în genul epistolar, gen a cărui dispariție din viața normală nu putem decât să o deplângem. Nu neapărat pentru posibilitatea de a te ascunde în spatele scrisorilor (internetul este mult mai ofertant în acest sens), cât pentru necesitatea de a gândi un pic la ceea ce scrii, de care mesageria instant ne iartă cu consecvență. Poate de asta scriem scrisori către toți și nimeni pe bloguri, pentru că nu mai avem destinatari privați care să aibă rabdarea să ne citească.

How to be German – ziceam de ea aici. Cam light și nu am râs în hohote. O fi subiectul de vină? N-ar fi exclus.

Fascinație de Ann Patchett – nu am poză pentru că era împrumutată și am dat-o înapoi. Ar arăta bine ca film, acțiunea se petrece în jungla braziliană. A abordat niște teme atrăgătoare: etica în cercetare, dacă e bine să faci copii până la adânci bătrâneți, ce sacrificii faci pentru știință, etc. Însă mi s-a părut că s-a aruncat într-o grămadă de direcții și nu a excelat în niciuna. Nici nu știu dacă ar fi fost posibil să vânezi coerent toți iepurii ăștia dezlănțuiți. Văd că e o temă recurentă în capul meu capacitatea unei cărți de a ajunge pe marile ecrane, dar oare dacă ai vrea să faci un film bun, ai putea, în același timp, să ai un buget imens să filmezi în junglă, să ai un scenarist suficient de bun care să îți transmită ca lumea dilemele etice, un consultant științific care să nu trivializeze acest aspect, actori mai buni decât personajele (personajul principal mi se pare cel mai slab conturat din toată cartea), și toate astea fără să dai în SF de doi bani? A, și un alt sfârșit, care chiar să însemne ceva.

Fata care citea în metrou de Christine Feret-Fleury. Am fost la librărie în preajma Crăciunului să iau o carte cadou adecvată sezonului pentru o prietenă și am cerut ajutorul doamnei de acolo. Mi-a recomandat-o pe aceasta, până la urmă am luat-o pentru mine și Zile de Crăciun pentru cadou. A fost o carte pe care m-am străduit tare să o termin. E interesant: acum când mă gândesc, mi s-a părut banală și superficială, exact comentariul unei colege de club de carte despre Trei Etaje, a lui Eshkol Nevo, dar despre asta altă dată. Mi-a fost recomandată ca o carte „pentru suflet”, dar nu m-a însuflețit deloc. Am terminat-o totuși. Mă întreb dacă din cărți so-so pot ieși filme bune, că e clar că filme proaste pot ieși din orice.