Nimic fără sacrificiu (Zeruya Shalev, Durere)

Durere, de Zeruya Shalev, publicată la editura Polirom.

„O carte pentru femei” – a comentat o prietenă care a citit și ea cartea și căreia îi povesteam că m-am regăsit parțial în ea. E a doua carte de Zeruya Shalev pe care o citesc, prima a fost Thera, aici despre ea, mi-a plăcut suficient de mult încât să-mi mai iau una. Și într-adevăr, aceasta mi s-a părut și mie mai bună, în sensul că personajul principal este mai complet, mai rotund și mai puțin nevrotic, deci mai apropiat de cititoare.

Subiectul este similar dar nu identic, se învârte tot în jurul vieții de familie, iubirii conjugale și extra, relațiile cu copiii și greutățile pe care le aduc, relația cu părinții bolnavi și în vârstă. Povestea are un tipar de față și revers, ghinion și noroc și ghinion și noroc și tot așa. Eroina, Iris, a fost într-un atentat, dar a supraviețuit. A supraviețuit, dar viața ei este marcată de durere. Are succes profesional, dar simte că viața de familie este un eșec. Iubitul din tinerețe a părăsit-o, dar apoi s-a întors după multă vreme. El vrea să fie cu ea, dar ea nu poate, etc. Totul este dulce – amar, dar mai ales amar. Și pare a fi o credință a eroinei, că lucrurile nu pot merge doar bine, dacă e fericită într-o parte, sigur îi va merge prost în alta. Dacă e să o salveze pe fiică-sa, trebuie să renunțe la iubire. Nimic nu se obține fără sacrificiu.

Nu toată lumea din carte are aceeași credință, de exemplu mama unei alte fete, un personaj pasager, îi spune că ea nu scormonește sub cearceafurile fiică-sii, care e de acum adultă și poate face ce greșeli dorește, oricât de mari ar fi. Fiecare cu viața lui, așa îi spune perspectiva ei culturală. Prietena eroinei, fără diferențe culturale aici, îi spune să profite de iubire ca să aibă energie să rezolve problemele mai serioase, dar să nu ia iubirea prea în serios. Dar Iris o ține pe a ei: că să reușească, trebuie să facă o jertfă. Poate în oglindă, atentatul și chinurile care au urmat au fost jertfa pentru cariera ei de succes.

Se aliniază aici și ideile cu care am crescut: că mai întâi e durerea și apoi plăcerea, întâi muncești, apoi culegi roadele și dacă primești vreodată vreun folos necuvenit, el vine la pachet cu o durere neașteptată. Jocul are sumă zero, iar miza este să alegi durerile pe care le poți suporta, să mergi chiar spre ele, ca să nu te trezești cumva cu vreunele insuportabile.

O fi cumva ideea asta comună și bărbaților sau e mai degrabă răspândită între femei? Aș zice că e mai degrabă e o perspectivă feminină. Pe vremuri aș fi zis o superstiție neștiințifică, pe foc cu ea. Acum însă văd că mai există o variantă (masculină / competitivă) a acestei idei: ca să câștige cineva, altcineva trebuie să piardă. Accentul aici este pe altcineva și istoria este un șir neîntrerupt de exemple în acest sens. Asta nu înseamnă că nu există și un fel de win-win, dar nu pare a fi semnificativ, este un schimb plicticos de lucruri, e ca atunci când cumperi pâine și cartofi: da, tu ai luat ce vroiai (mâncarea), vânzătorul a luat ce vroia (banii) și toată lumea ar trebui să fie fericită, nu? Meh, nu chiar. Am luat mâncarea, dar am mai puțini bani. Suma zero. Oricum, nu discuția economică mă interesa (acum), ci mai degrabă diferența de perspectivă legată de cine ar trebui să sufere, odată ce am determinat că este inevitabil. Pe de o parte, să moară capra vecinului, pe de alta, să mor eu mai întâi ca să mă bucur apoi (uneori direct pe lumea ailaltă). Hai că azi am ce am cu parantezele.

În mod interesant, cărțile pe care le citesc în ultima vreme se tot învârt în jurul durerii. A Little Life e plină de dureri de tot felul, Demon Copperhead în a doua parte la fel, iar acum am reluat o carte începută mai demult, Dopamine Nation, care pare a fi despre plăcere dar este în realitate despre, ați ghicit, durere.

Demon Copperhead, despre dependență și viață

Book cover Demon Copperhead by Barbara Kingsolver

Am citit pentru clubul de carte în limba engleză Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, publicată la editura Faber. Am cumpărat ediția paperback dar o mare parte am citit-o confortabil pe Kindle.

Este un roman scris după modelul David Copperfield, translatat în America rurală a anilor ’90.

Tema de fundal este epidemia de opioide din America acelor ani, despre care eu nu știam mare lucru, dar încet, încet, informațiile se strecoară spre mine fără să le caut eu în mod special. Povestea specifică este, ca în romanul de origine, cea a unui băiat bătut de soartă dar cu anumite talente și oportunități.

Nu am de gând să povestesc cartea, nu de asta scriu aici, nici citate nu veți găsi ca să ajung la numărul de cuvinte recomandat ca să te ia motoarele în seamă. Două lucruri mi-au părut interesante în cartea asta, care este foarte bine scrisă, entertaining, e lungă dar nu e greu de citit. Unul dintre ele, poate pentru că am citit-o chiar după A Little Life, este cum din circumstanțe nefericite de data asta a ieșit ceva bun. Al doilea lucru e chiar treaba asta cu drogurile, de care mă simt așa de separată de parcă ar fi o poveste despre niște extratereștri dintr-o altă dimensiune.

Încă de la început este foarte ușor să fii de partea eroului principal, pentru că el însuși este de partea lui. Stabilește chestia asta din primele rânduri, când ne povestește cum s-a născut. De-a lungul cărții este un fir roșu această voință a lui de a ieși la suprafață orice s-ar întâmpla. Și i se tot întâmplă diverse tipuri de nenorociri, deși se poate argumenta că nu chiar toate. Nu e neapărat o poveste a unui average Joe, pentru că nu cred că toți copiii, și nici măcar adulții, au atâta maturitate și conștiință de sine. Dar primești mesajul că și tu, la rândul tău, poți depăși obstacolele, poți deveni cineva mai bun, nu ești doar suma a ceea ce ți se întâmplă. Și dă și personajul ăsta cu stângul în dreptul cât cuprinde, nu îi ies non-stop curcubee din fund, e o persoană ca noi, care îi și dezamăgește pe cei din jur, ia și decizii proaste, minte, se ascunde și este stresat că lumea îl vede ca fiind un impostor și tot norocul pe care îl are (pentru că vede că îl are) poate dispărea într-o clipită. Însă nu asta îl definește. Ce aș spune că îl definește este vocea sa interioară (folosită pentru a povesti cartea) care îl ajută să se detașeze un pic, să capete o perspectivă asupra lucrurilor. Sigur, și faptul că vrea din toate puterile să supraviețuiască, dar ca o ființă umană, nu ca un animal care omoară în jur ca să rămână el în viață.

Nenorocirea principală care se întâmplă în cartea asta este dependența de opioide indusă de companiile farmaceutice care prescriau (încă prescriu?) medicamente înalt adictive. Cu greu am găsit un articol în română despre asta, dovadă că e ceva destul de departe de noi, dar iată unul detaliat aici în Adevărul. Eu credeam cu naivitate că dependența de droguri este pentru cei care nu suportă dificultățile vieții, sau care vor să se distreze și nu se mai pot opri. Am văzut și eu House, dar am luat-o ca pe o excepție și oricum nu părea că medicamentele / drogurile alea pe care le lua îi dăunau la modul serios. Nu m-am gândit că dependența de droguri este creată în mod sistematic fix de cei care trebuie să te vindece. Oricine poate avea un accident, o boală sau poate locui cu cineva care are și căruia, inevitabil, îi este prescris un drog care creează dependență. Înțeleg cum a prins în contextul unor schimbări economice care au afectat regiuni întregi și care au dus oamenii la disperare. Dacă ți se pare că viața te-a învins și în plus mai ai și vreo durere cronică, nu e greu să o iei în jos. În Europa, când au început să se închidă exploatările miniere la sfârsitul secolului trecut, foștii mineri s-au apucat de băutură și mulți au murit de boli conexe. Însă nu cred că doctorii au fost cei care le-au prescris băutura. Și din cartea asta, și dacă apuci să citești câteva articole pe tema epidemiei de droguri, afli cum descriu oamenii senzațiile pe care au atunci când consumă. Mi-a rămas în minte asta: ”o îmbrățișare caldă a lui Isus”. Eu n-am fost crescută în spiritul niciunei religii, așa că nu mă mișcă din acest punct de vedere, dar îmi pot vag închipui că este ceva out of this world. E clar o experiență pe care nu ai șansa să o poți avea altfel. Și totuși.. Ideea că în viața asta ni s-a promis o fericire continuă este cea mai sigura cale spre o nefericire continuă. Da, lucruri îngrozitoare se întamplă, da, sunt momente când obosim de toți și de toate, am da orice măcar pentru un cuvânt de aprobare, lasă îmbrățișări calde ale lui Isus. Și totuși..

Din carte am rămas cu impresia că vremurile i-au călcat pe oameni în picioare. Nu pentru că așa se întâmplă cu personajul dar el pare o excepție. Oamenii nu mai pot suporta nicio durere, niciun disconfort, vor o beatitudine nesfârșită, plictiseala îi omoară, durerea îi omoară, totul este insuportabil. Banii dictează tot și oamenii sunt ca niște furnici nesemnificative. Parcă vezi, așa, foarte concret, tăvălugul istoriei venind și răscolind totul în urmă, lăsând un talmeș balmeș de nimicuri desperecheate.

E un lucru bun că a fost scrisă această carte, explică niște lucruri și pentru cei care nu le știau, sau care nu au pus cap la cap informațiile sau nu le-au înțeles. Și cu Demon, aunt June, Tommy și alții, lasă și niște speranțe de vindecare.

Recitind ce am scris îmi dau seama că eu văd că oamenii înșiși sunt responsabili de ce li se întâmplă și că situația exterioară aduce circumstanțe atenuante, dar nu îi absolvă de responsabilitate. Realizez că este o poziție debatable și că există argumente bune și pentru alte opinii.