Autor: Ioana Hartescu

Obeliscul negru

Nu mă așteptam deloc, dar pot spune că Obeliscul negru este cea mai bună carte pe care am citit-o în ultima vreme. Nu în sensul că au zburat paginile, deși după cât m-am plâns de cărțile anterioare, eram în pericol să judec după criteriul ăsta. Dimpotrivă, paginile nu au zburat, dar nu pentru că era greu de citit, ci pentru că este o carte în care nu se întâmplă ceva anume. Adică ce te poartă mai departe nu este firul narativ, ci personajele și stilul scriitoricesc.

Dacă alte cărți mi-au inspirat scene cinematografice, cartea asta m-a făcut să mă gândesc că ar merge ca piesă de teatru, dacă ai alege din ea esențialul. Dar nu e evident care este esențialul. Chiar aș fi curioasă, la ce personaje ar renunța cineva care vrea să o pună pe scenă? La ce povești? Este atât de spumoasă și de plină de viață, că nu e simplu deloc. E precum cărțile acelea pentru copii cu desene la care dacă te uiți atent, descoperi atâtea detalii care se leagă în atâtea povești, că nu ar putea fi spuse toate odată. Poate e un clișeu sau am ajuns eu la vârsta melancoliei, dar parcă viața în jur nu mai are atâta spontaneitate, atâta prospețime, totul este mai uniform, mai tern. Personajul cărții lucrează la o firmă de monumente funerare, în timpul marii inflații dintre războaie, cântă (prost) la pian, citește filosofie, publică poezii și e îndrăgostit de o duduie de la azilul de nebuni. Pun pariu ca deja aveți în minte un tip. Păr pe spate, privire visătoare, paloare adecvată, plutește în amurg. Ei bine, nu e deloc așa. E un tip amuzant (care nu se dă în lături de la o farsă bună) și combativ (și cu vorba și cu pumnii când e nevoie). Chiar dacă personajelor nu li se întâmplă lucruri minunate (și nu prea li se întâmplă), au un fel de lightness, o ușurință de a fi ei înșiși. De fapt, sunt mai preocupați de a fi ei înșiși, decât de a rumega ce-or crede alții despre ei. Ce mai, recomand cartea, mi-a plăcut enorm!

În loc de filme de Crăciun

Nu prea am reușit să mă țin de citit în ultima vreme. Nu de romane, în orice caz. Așa că l-am scos din raft pe ăsta, care promitea o lectură ușoară și nesolicitantă. În mare parte, așa a și fost. Se cam întinde cu primul episod al poveștii și, dacă ai citit recenziile, te tot întrebi când vine conflictul, când se întâmplă nenoricirea, că totul pare doar o șampanie și o distracție. Nu vreau să dezvălui povestea, însă. Cel puțin, nu detaliile.

În mare, este despre o femeie care, la bătrânețe, uitându-se înapoi spre viața ei, constată că a fost bună la 3 lucruri: să coasă haine, să facă sex și să fie o bună prietenă. Nu e rău, nu e rău deloc. Ideea care m-a pus pe gânduri este aceea că poți fi un om bun și dacă nu ești curajos, și dacă nu vrei să fii într-un cuplu sau să ai copii, și dacă nu poate avea nimeni încredere în tine. Poate unora, mai luminați, le sună evident: normal că nu trebuie să fii perfect, de altfel nimeni nu este, toți avem bubele noastre. Mda, dar unele bube par a fi mai puțin acceptabile decât altele. Dacă dintr-o dată am revelația că vreau să explorez lumea și dispar la orizont după ce îmi las copiii pe la rude, nu cred că multă lume o să mă felicite pentru imperfecțiunile mele. Oare era societatea mai tolerantă atunci? În ultima vreme așa mi se pare, că în anumite privințe, așteptările sunt în continuă creștere și, odată cu ele, presiunea pe care o punem pe noi să fim la înălțime. Din păcate, asta nu ne și ajută să fim mai la înălțime decât am fost vreodată, dar în schimb ne împinge să ne comparăm cu un standard mai înalt.

New York-ul pare că are o treabă cu „fetele” (vezi și serialul Girls). Cum cartea e doldora de personaje declarat imperfecte (de ambele sexe), mă întreb dacă e vreo metaforă sau vreo referință culturală pe care nu o prind eu. Una peste alta, pentru mine a fost exact ce trebuia, cartea potrivită la momentul potrivit.