Autor: Ioana Hartescu

Roza, scleroza şi nevroza

Nu, nu este un banc de genul „Roza, Scleroza şi Nevroza intră într-un bar şi Roza zice..”, deşi dacă are cineva continuarea, e invitat să o trimită.

Pe când săpam eu zilele trecute în cutia mea de cărţi proaspăt reînviate din uitare, descopăr prima carte de F. Dolto pe care am citit-o, Când apare copilul. Mă gândeam să o recitesc mai ales că acum e şi de actualitate. O deschid, mă uit pe prima pagină unde am obiceiul să-mi trec numele şi anul în care am cumparat-o şi mă opresc pentru că nu reuşeam să fac calculul. O cumpărasem in ’95, adică acum 14 ani! Adică pe vremea când aveam 18 ani. Nu ştiam ce să fac mai întâi: să mă bucur că era ceva de capul meu la vârsta aceea fragedă, sau să mă întristez că orice a fost, pare să fi trecut de la sine, fără tratament medicamentos.

Cărţi de unică folosinţă

Deşi când eram în şcoală mă simţeam cultural superioară colegei care citea Sandra Brown sub bancă, la toate orele, indiferent de sezon, mai cred şi că dacă o carte s-a impiedicat de tine sau tu de ea, merită să-i acorzi măcar o privire, macar cât să decizi dacă îţi semnezi numele pe ea, sau mai degrabă te prefaci că a uitat-o la tine o rudă îndepărtată şi nu ai apucat să scapi de ea.

Acum o vreme, împinsă de o pornire pe care n-am mai simţit-o până şi de atunci, am trimis un talon dintr-o revistă, talon care spunea că poţi câştiga un pachet de cărţi, între care se afla una pe care chiar mi-o doream. Nu credeam că voi câştiga ceva, dar într-o săptămână eram chemată la sediul revistei X să ridic pachetul. Scurtând povestea, în pachet am găsit pe lângă cartea pe care mi-o doream, o seamă de altele pe care le-am pus într-o cutie şi am uitat de ele.

Până acum, când m-am hotărât că nu voi fi lovită prompt de trăsnet dacă arunc o carte şi nici nu voi avea ghinion şapte ani. Aşa că, dacă o carte nu-mi spune nimic o să o duc în pădure şi o s-o las acolo s-o găsească cineva care are nevoie de ea, sau, dacă nu, să intre singură în circuitul natural. Metaforic, desigur.

Impricinatele sunt doua carticele de Spencer Johnson, celebrul autor despre mutatul branzei. Una este Mama la minut, alta este DA sau NU, Ghidul deciziilor eficiente. Într-adevăr, cine n-ar vrea să fie mamă la minut? Şi, atenţie, „DA sau NU” este trademark  :D. Dar să fim serioşi. Dacă putem. Am frunzărit un pic ambele broşurici şi am concluzionat următoarele:

1. Lucrurile scrise acolo nu sunt nişte prostii. Sunt chestii de bun simţ care se învaţă la orice training de leadership, comunicare, rezolvare de probleme, luarea deciziilor, etc.

2. Povestioarele care învelesc aceste idei ca să le facă mai digerabile au un iz pregnant de pâine mestecată.

3. E trist că e nevoie de aşa ceva. Cărţile astea şi altele asemănătoare au avut un succes nebun. Este clar că oamenilor le folosesc ideile de acolo, în forma în care sunt acolo. De discutat lucrul ăsta într-un post ulterior.

4. Eu nu mă semnez pe ele, că sunt snoabă, d-aia! La reciclat!