Autor: Ioana Hartescu

just be yourself, it’s weird enough..

Am auzit de ea de mult, de când eram în Olanda, am căutat-o, dar din păcate nu am găsit-o decât în olandeză 😀 pe vremea aia, probabil că s-au gândit că dacă ai ajuns acolo oricum e prea târziu să te mai ajute cartea aia cu ceva..

Cartea se cheama The Undutchables, e scrisă de un britanic și un american, nu am râs cu lacrimi și mă bucur că nu am citit-o înainte de a merge în Olanda. Experiența mea a fost cu totul diferită, nu în sensul că am văzut alte lucruri decât oamenii ăștia, nu vreau să zic că mint și inventează, ci că am văzut aceleași lucruri altfel. E clar o chestie culturală.. Să vă dau un exemplu: cică olandezii se plâng, protestează și contestă orice, iar asta aparent i-a scos pe autori din minți. Mie mi s-a părut fabulos că poți să te plângi, să protestezi și să faci contestații, și chiar îți folosește la ceva! Nu se uită nimeni la tine ca la un cârcotaș, nu te încurajează nimeni cu binecunoscutul (pe la noi) ”ce crezi, mă, că o să schimbi tu lucrurile?”.. Per ansamblu, probabil că dacă nu aș fi avut nici o experiență a lumii olandeze, m-ar fi distrat cartea. Din punctul meu de vedere însă nu au reușit să surprindă ceea ce mie mi s-au părut paradoxurile olandeze: generozitate și zgârcenie, toleranță și reglementare, flower power și totul merge ceas, relaxare și ordine. Probabil că din poziția (culturală) a autorilor, toate astea nu se vedeau..

În altă ordine de idei, dacă vreți să vă zvârcoliți pe jos de râs citind o carte în care unii fac mișto de alții, încercați-o pe aceasta:

Se cheamă Cum să fii englez, e scrisă de un ungur despre britanici și este genială. Dacă vreți un scurt preview, vedeți aici.

Sau și mai bine, încercați-le pe amândouă. Și apoi vedeți ce au de zis olandezii despre unguri..

Bun la ce? sau de ce?

Am primit un comentariu la postul precedent și am simțit nevoia să mă apăr. După care m-am răzgândit, pentru că uneori faptul că ne apărăm determină atacul.

Am citit zilele trecute din posturile de mai demult și am constatat că scriam mai bine pe vremuri, când eram mai obosită, mai stresată, cu mai puțin timp. Paradoxal? Nu. La fel de puțin surprinzător ca faptul că oamenii nu își folosesc abilitățile cognitive mai bine când au o perspectivă mai bună a banilor, ci când fac ceva ce îi interesează în sine și ar face același lucru și fără bani. Dacă vreți o detaliere a conceptelor, vedeți aici, pe mine m-a impresionat animația, dintr-o perspectivă profesională mai degrabă decât artistică, a unuia care caută tot timpul imaginea care face cât cele o sută nu de cuvinte ci de pagini de bla bla pe care trebuie să lucrăm. (Disclaimer: în cazul în care sunteți clienți / colaboratori, bla bla nu se referă la materialele voastre, ci la materialele celorlalți clienți / colaboratori.)

Temă de reflecție apropos de autonomia salvatoare: dacă oamenii ar avea libertatea să lucreze în fiecare zi ce doresc, cum doresc și cu cine doresc, dar la anumite intervale ar trebui să arate rezultatele, credeți că rezultatul s-ar multiplica? (E retorică, nu răspundeți, decât cu exemple personale bine documentate).

Da, cred că ar trebui să fim foarte buni la o chestie, măcar la una, chit că aia e că știm să coacem cea mai bună pâine, sau să ne dăm măiastru cu rolele, sau să cântăm la tamburină. Însă dacă vrei să le faci pe toate 3 în același timp, șanse sunt să ne rupem dinții, să ne strepezim urechile și să rămânem și nemâncați.

PS: Indiferent cât de neclară a fost această reluare, promit că nu mai revin asupra ei. Găsesc eu altele.