Am ocolit-o o vreme, ba chiar am început-o la un moment dat fără succes, însă iata că a venit și momentul ei. Am citit-o repede, e scrisă bine și tradusă surprinzător de ok, deși pe alocuri traducerea în română a unor expresii din engleză îți face foarte clar că probabil nici un turc, tânăr sau bătrân, nu ar spune așa ceva în limba lui, dar asta e vina autoarei, nu a traducerii. E o carte despre o familie turcă și una de armeni americani, despre genocidul armenilor, despre oameni împovărați de istorie și oameni care își ignoră istoria, inclusiv pe cea personală. Mă întreb cum o fi să trăiești tot timpul cu istoria în cârcă? Să urăști – istoric – un alt popor, să te simți – istoric – nedreptățit.. Armenii au fost persecutați și exterminați de turci și vor o reparație. Însă și turcii se simt nedreptățiți de restul lumii pentru că sunt considerați orientali, iar ei se considera vestici. Self-pity vs self-hatred, după cum spune cartea.. Oricum, nu e o carte istorică, este o metaforă, poate bărbații din familia turcă mor ciudat si prematur ca să compenseze uciderea bărbaților armeni.. În fine, toți sunt o mare familie deși ei habar nu au, sună telenovelistic, dar e o metaforă, nu?

Am citit și review-uri bune, și mai puțin bune. Eu am rezonat cu cartea asta. Cu tonele de mâncăruri care se fac și la unii și la alții, și, în mare măsură, și la noi. Cu nebunia Istanbulului care cred că nu e descrisă suficient în carte, dacă ai fost acolo ți-o poți închipui (eu am avut un șoc când am realizat, după câteva zile de stat acolo, că în orașul ăla trăiesc 11 milioane de oameni – jumătate din populația României, a fost ca și cum tot orașul s-ar fi prăbușit asupra mea și m-ar fi înghițit). Cu grămada de mătuși, cu chemarea imamului la rugăciune, cu confuzia ”suntem estici sau suntem vestici?” (”nu, limba noastră nu e de origine slavă, e o limbă romanică, surpriză, nu?”). Mi-a adus aminte de copilărie, când aproape un sfert din colegii și prietenii mei vorbeau în casă o altă limbă decât mine, dar asta nu avea absolut nici o importanță, nici nu știam că e ceva de știut aici, așa era pur și simplu. Oare ce înseamnă să ai o conștiință națională? Dacă înseamnă să te vezi ca minoritate sau ca majoritate, atunci sper să nu mă molipsesc niciodată.